Proiectul The Address Book, pus la cale de Sophie Calle, este unul dintre cele mai extraordinare lucruri de care am luat cunoştinţă. Există atâtea lucruri extraordinare de care am luat cunoştinţă, încât nu vă pot numi un altul din memorie. Acesta nu este „un alt” lucru extraordinar. Nu am mai atribuit niciodată cuvântul extraordinar de trei ori aceluiaşi lucru. Ieri, Wendy Lotterman a publicat în BOMB Magazine ceea ce ea a numit „interviul eșuat cu autoarea proiectului The Address Book”. Interviul (lipsă) a fost prilejuit de recenta traducere în limba engleză a The Address Book la Seglio Press, un proiect extrem de controversat din anii 1980. Ce e cu această carte?

The Address Book este o compilație de texte și imagini care documentează întâlnirile pe care Sophie Calle le-a avut cu persoanele listate într-o agendă de contacte pe care a găsit-o pe Rue des Martyrs. Înainte să returneze agenda proprietarului, cunoscut sub numele de Pierre D., Sophie a fotocopiat tot conținutul cu scopul de a construi însuși portretul lui Pierre, prin contactarea cunoscuților lui. Prin fiecare întâlnire documentată, persoana lui Pierre căpăta noi și noi valențe. Sophia Calle încheia acest proiect prin cuvintele: „Imaginea se conturează și se golește concomitent”. Un anume Paul B. îl caracteriza pe Pierre drept „un copil uitat într-un aeroport”. Marianne B. îl compara pe Pierre cu „un nor în pantaloni”. Fratele lui Pierre, psihoanalist de meserie, a refuzat invitația Sophiei, pe motiv că proiectul este „prea intruziv”. The Address Book a ajuns să fie publicată în cele din urmă, într-o serie, în cotidianul francez Libération.

Ce s-a întâmplat, de fapt, cu acest interviu? Wendy Lotterman, recunoaște, nu prea le are cu tehnologia. Interviul a avut de fapt loc, prin telefon, însă în loc să apese butonul de înregistrare, a apăsat altceva, nici eu n-am înțeles ce a făcut exact. Chestia e că ori a vorbit sigură, ori nu și-a mai adus aminte ce a vorbit, pentru că la final nu a mai rămas nimic din acest interviu. Sophie Calle a apucat să răspundă doar la prima întrebare, prin care Wendy Lotterman o interoga cu privire la „italizarea” întregului text al The Address Book. De ce a făcut-o? Sophie Calle a răspuns că n-are nici o semnificație asta. A fost pur și simplu un moft. Wendy Lotterman a copiat, la sfârșitul acestui articol despre un interviu eșuat, întrebările la care avea să răspundă Sophie Calle. Faptul că au fost trântite în serie, întrebare după întrebare, fără nici o rămășiță de răspuns, mi-a dat senzația de planetă părăsită.

Căci asta rămâne moartea: o interogație perpetuă fără răspuns.

Transcriu mai jos doar primele întrebări:

[Wendy Lotterman : Let’s begin with the object itself. I’m curious about the italicization of the whole text. This font style, at least an English, connotes stage direction and captions, both of which are secondary or supplementary some other Main Event. In this case, the main event is absent. Are the italics a conscious suggestion that the material in The Address Book is not the thing itself, but rather what surrounds it? Am I making something out of nothing?

WL Your publisher, Lisa Pearson, claimed that your work “lives in books.” Do you agree, or is the book merely an archival instrument?

WL Not only has your book been translated into a different language, but into a different time period, a different generation. Libération first published all 28 installments of your project in 1983. Has the updated context of your work’s reception influenced the content of the work itself?

WL Let’s address a couple of the more salient changes from then to now. One is the waning popularity of such address books—a list of contacts cannot fall out of an iPhone onto the street—and another: the growing popularity of this kind of snooping. I’m sure you’ve heard the phrase “facebook stalking” circulate in the past few years. It’s become common practice to find out about a person you don’t know by the people that surround him, to use a roundabout method arguably akin to yours.

WL One more contextual change—the periodical to the trade book. The textual and photographic notes from your encounters were serialized in Libération, which is to say they appeared within a news publication with some aspiration to fact and so-called truth. Now they are all contained within a single book, modeled in the image of the original. Does it become a different project when presented in a different form?

WL This is a recent publication of an old work. In the case of more traditional artists, one can more or less plot any given piece of work on that artist’s particular timeline—whether it’s a painter who moves from the figurative to the abstract, or a writer who moves from lyrical to conceptual poetry, the maturation of a craft effectively indicates a piece’s place in the bigger picture. In what way is this an old work. In what way is it not something you would do today—or is it?

WL While we’re on the subject, I’m curious as to what you consider to be your craft as a conceptual artist, and what it means to refine it.

WL I’m going to invoke the oft-cited “you have to know the rules before you can break them” argument, because I’m curious about its role in conceptual art. Is the tradition too young to have established rules, or is the very tradition itself the breaking of the rules?

WL Your work devoured by critical theorists—does your practice anticipate its own critical reception? Or rather, do you?

WL Back to some broader questions: Estrangement figures into a few of your works—in For The Last and First Time you take pictures of the backs of peoples’ heads as they see the sea for the first time, in Take Care of Yourself you outsource interpretations of your break-up letter from women of disparate disciplines (psychoanalyst, Talmudic exegete, clairvoyant, even a parrot), and in The Address Book you get to know someone by way of those whom he knows. Is distance a way of accessing proximity, of attaining intimacy?]

foto: Sophie Calle. He is a Cloud in Trousers, 1983. From The Address Book. Photo courtesy of the artist.

Comentarii

comentarii