Dilema post-şuierării oaselor: şi acum ce fac cu cenuşa? Mi-ai spus, doar crematoriu ş.a. Rădăcinile ghindarilor, ochii, borcanele de ness, oceanele, podurile, marea, medalioanele şi fiolele – toate s-au săturat de cenuşile noastre înecăcioase, irespirabile. Incinerarea nu e gustată aievea (e, pofta vine mâncând, secolul XVIII), şi asta pentru că arderea anulează întoarcerea la origine (ca geometrie cerească). Pa, purgatoriu. Hoitul ăsta infect, trecut prin ROGVAIV, spune ortodoxismul, trebuie neapărat să se întoarcă de unde a venit, din ce s-a plămădit. Incinerarea n-ar pune, tehnic, probleme celor care oricum nu vor şti cât de adânc este întunericul şi cât de tânăr. Nu, n-am avut nici o tangenţă cu mirosul de carne arsă, exceptând poate cazul când era să-mi dau foc, nu de disperare, ci din prostie (am aprins un foc în mijlocul unui depozit de lemne; nu ştiam nimic despre lume). Am apucat la timp să fac saltul celor trei bătăi de inimă.

Să nu ne iluzionăm. Decizia rămâne grea, e o decizie pentru toată viaţa: cei care vor comanda carul de foc la scara blocului nu vor mai măsura cerurile, vor măsura fără putere de întoarcere umbra pământului. Rentabilitatea e de presupus dacă ai stat la Ecuator. De cealaltă parte, întoarcerea în pământ, printre vreascuri şi mortăciuni astrale, îşi găseşte şi ea rosturi (diferite în funcţie de cât de dispuşi la mituire au fost vameşii gândurilor noastre). Totul începe de la corp – asta o ştiu de la francezi, care au fost odată maeştrii salivării şi ai voluptăţii. Corpul, acest barem al trecerii timpului, e o entitate cuantică – începutul şi sfârşitul se întâlnesc în acelaşi loc, fără întârziere. Am senzaţia concretă că aş fi o hrană bună pentru viermi; că posesivitatea şi egoismul le am faţă de alte corpuri, nu faţă de ăsta.

Există însă o nesiguranţă legată de răbdarea viermilor. Înainte să se apuce să roadă flămânzi din ţesuturile moarte, ar trebui să te lase să dormi puţin, eu unul, sunt digestibil numai rece. Visul nevertebratelor, e un vis în cele din urmă, cel din urmă vis. Dar ştiu că nu va fi aşa. Voi fi înghesuit, după reţetă, într-o ladă de scânduri subţiri, ce stau gata să pocnească – trei metri de întuneric alungiţi. Dacă unii îşi arogă un copyright exorbitant pentru o fotografie cu supermodele rusnace, eu ar trebui să încasez o avere pentru că am scornit sentimentul: mai bine un gâdilat de vierme decât o amintire umană. Da’ tare mi-e că ăştia o să creadă că e de la sine înţeles asta, la fel cum le-au făcut-o şi grecilor, care au inventat logica (de care se abuzează la discreţie). Grecii sunt acum în faliment.

Un loc neconvenţional pentru odihna veşnică în format .cenuşă, este, mai nou, vinyl-ul. Prin And Vinyly (rimează cu and finally), Moarte vinyl-urilor! capătă o realitate audibilă. Jason Leach a fondat în 2009 And Vinyly, un serviciu online pentru cei care vor să-şi transforme rămăşiţele în înregistrare analogică. De la jumătatea anilor 2012, And Vinyly a ajuns să primească mii de astfel de cereri. Pentru 3000 de lire sterline And Vinyly livrează la adresă un colet cu 30 de vinyl-uri (cenuşă e împrăştiată proporţional, să nu apară animozităţi), iar pentru un cost suplimentar de 500 de lire, o înregistrare de 12 minute side A, 12 minute side B, la alegere, poate fi sculptată la 33 de rotaţii pe minut (it’s your voice that’s keeping me holding on to my dull life).

Un ac înfipt în frunte.

///

foto (c) Ulf

Comentarii

comentarii