Alexander Sokurov își deschide tetralogia Men of Power (1999 – 2011) cu Moloch (1999). Citit cu ochii închiși, de la depărtare, titlu Moloch este aproape tautologic dacă luăm în cont sau la decont memoria publică: Hitler ca întruchipare a Răului (o fi existând, dacă întindem coarda, și autoîntruchiparea la nevăzători; un fel de Hitler imaginându-se ca Hitler). Ingeniozitatea titlului, însă, este dată de scopul lui, acela de a-i reuși falsificarea și de a înșela ipotezele și proiecțiile, manipulate ori nu, pe care le depozităm vizavi de dictator. Încă din titlu, Sokurov plătește cu moneda devalorizată a regimurilor totalitare, care au falsificat programatic Istoria, în termenii rentabilității și ai profitului. Când Sokurov l-a inclus pe Hitler într-un panteon al puterii, iar nu al răului, probabil că s-a gândit: Putem discuta de o „banalitate a răului”, dar niciodată despre o „banalitate a puterii”. Puterea, față de rău, nu se poate afla în mâinile a milioane de indivizi (deodată). Nu răul (care rămâne atât de la-ndemână) l-a separat pe Hitler de restul participanților la construcția Istoriei, ci Puterea.

Așadar, râul își schimbă cursul, înecând peștii și tulburând necontenit apele: magnitudinea răului produs a fost efectul de bumerang al Puterii. În Moloch, Sokurov dejoacă extrem de curajos imaginarul colectiv legat de un individ care se vrea a fi omorât prin nepomenire (până și de poporul german; „Să nu le vorbești germanilor despre Hitler!” mă atenționase un speriat mai demult, după o vizită la Berlin). Sokurov îl rupe și mai tare pe Hitler de Istorie, prezentându-ni-l în vacanță, la un castel care o adăpostește pe Eva Braun, nimeni alta decât prima prizonieră a Germaniei. Aici, singurul lucru care „deconspiră” existența unui război mondial sunt uniformele ofițerilor care târăsc valizele lui Hitler. Dacă am decupa svasticele de pe uniforme, am putea bănui că Hitler nu e decât un oarecare director de bancă, cu servitori, influență și restul tacâmului de uzanțe aristocratice (în film, Hitler este alintat de anturajul lui „Adi” [iarăși, cu mult substrat] – pentru a de-particulariza răul și a ni-l face înțeles ca fiind general). Sokurov nu deschide Biografia lui Hitler și, atât de abil, ne aduce la un punct de răscruce mentală: Am fost păcăliți de Istorie (un copycat al naturii umane) sau de încercarea lui a-l ficționaliza pe Hitler?

Locația în care se destinde Hitler este izolată, încrustată în ceață densă. Semiotica negurii din Moloch își dezvolă propriul arbore, așa încât, deocamdată, rupem din ea o singură rădăcină: prezența negurii care înghite începutul și sfârșitul basmului lui Sokurov, basm în care răul nu pățește nimic (răul are chef să danseze; uneori îl mai ia somnul ș.a.), anunță că ceea ce intenționează Sokurov să ne arate nu trebuie văzut de ochii lumii. Astfel, Moloch începe cu dansul gimnastic al Evei (în deplină nuditate, cum altfel). Der Führer va sosi din clipă în clipă. Hitler se arată sensibil față de frumusețea Evei, și aici înțelegem că puterea nu suportă să fie reprodusă. Când altcineva se trezește să-i adreseze aceleași cuvinte Evei, printre care frumusețe și clasică, Hitler sare ca ars și-i răstește: Ai cumva cunoștințe de lingvistică, de istoria artei?! Același lucru este vizibil și în scena în care Hitler bodogănește la masă glume cu pești, glume la care, evident, trebuie să se râdă ca la circ, ascuțit și cu rostogoliri pe podea. Goebbles strecoară și el o amintire haioasă. Hitler face ca toți dracii: Cui îi pasă de crabii tăi, Goebbles?! Ne dăm seama, astfel, că la o masă nu se permite să stea doi clovni.

Prima trivializare pe care Sokurov o aduce în Moloch stă în sublinierea stilismului regimului nazist. Fac aici o paranteză perturbatoare și îl voi cita pe Charles Hauter, teolog deportat la Buchenwald: „Camerele de gazare (…), unele, de un gust rafinat, erau susţinute de stâlpi din material poros, în interiorul cărora se forma gazul pentru a trece prin pereţi. Altele aveau o structură mult mai simplă. Dar toate aveau un aspect somptuos. Era uşor să observi că arhitecţii le-au conceput cu plăcere, acordându-le multă atenţie, folosindu-şi din plin simţul artistic. Erau singurele părţi din lagăr construite într-adevăr cu dragoste.” Eva primește la sosirea  Führer-ului reviste de modă. Mai apoi, Eva se plânge de industria textilă germană, de uniforma lui Hitler, care e spălăcită, decolorată. Hitler salvează calitatea germană a uniformei prin a da vina pe transpirație, deci pe biologie! Hitler are nas de parfumier, se irită la odorurile leberwurstului. Finesse-ul, sobrietatea nazismului este mai departe luată peste picior de Sokurov, atunci când „îl pune” pe Hitler să mânănce ciorbă de urzici, îmbrăcat în straie de gală.

Umflat cu paradoxuri, Hitler este înfățișat și ca un dictator afectat de o paranoia infantilă. Înainte de culcare Hitler se smiorcăie că e pe moarte. Nu mă atinge, tu ești tânără, nu știi ce e boala. Dar Eva nu manifestă nici un fel de compasiune față de Hitler, pe care-l consideră un cadavru, în lipsa audienței, și pe care, la final, îl roagă să rămână un zero absolut (Te iubesc pentru că ești un zero absolut.). Când o să vrei să ai cancer, doctorii o să-ți spună că ai cancer. Cine ar îndrăzni să te contrazică, în afară de mine? îl liniștește ea înainte de culcare. Cu totul edificatoare este secvența în care Hitler dansează pe stânci (un ofițer a fost pus să care un gramofon la picnic) și un soldat pe post de suport al unui coș de fructe aproape că intră în pământ de rușine la vederea scălâmbăielii și țopăielii odioase ale Führer-ului. Soldatul de lângă el îi dă un ghiont și-i spune: Trebuie să te uiți la el, idiotule! Altfel spus, suntem obligați să-l privim pe clovnul ăsta cum ne distrează și să zâmbim când el zâmbește.

Debilitatea lui Hitler, a unui dictator care nu mai știa în ce s-a transformat și care suspecta că ceilalți îi stau alături doar printr-un act de suportabilitate conjuncturală (excitantul delir al puterii), este pronunțată și atunci când „Răul Absolut” pur și simplu adoarme debitând despre Stalin și Palatul Sovietelor; sau atunci când se ceartă cu Dumnezeu și se tăvălește pe jos ca un copil căruia nu i s-au făcut mofturile. Puritatea acestui copil infernal este și ea amplificată și spectaculară. Hitler nu poate ierta nici parțial, nici total, face crize în prezența „nou-născuților”, a prospețimii carnale și scuipă la vederea (oamenilor) Bisericii; a dezvoltat și un soi de tic verbal („Murdărie!” ), o strigătură repetată printr-o mimică identică. În discuția cu omul Bisericii, în care i se cere o grațiere, Hitler, fără să vrea, explică non-sensul purismului: Câte ouă depune o insectă? Milioane. Câte ouă nu ajung să eclozeze? Milioane. Și totuși insecta nu dispare.

La plecare, Eva nu reușește să-l facă pe Hitler să înțeleagă că moartea nu poate fi cucerită și că a ajuns un om înconjurat de moarte și de propria-i nimicnicie. Fraza asta poate fi citită și într-o cheie optimistă (ce-o fi însemnând asta…), formulată altfel. Când mă nefericeau unele fapte (prea lumești), mama mea îmi spunea: George, numai moartea nu are rezolvare. Hitler, monstrul, iese de pe peliculă, nu înainte de a pune capăt paradoxului: Frumusețea este cel mai fragil lucru din lume.

În a doua parte a lui Moloch, Hitler este spionat de doi lunetiști cum se cacă în liniștea dintre munți și cum apoi își acoperă excrementele cu zăpadă, folosindu-se de mâini, ca un câine.

Reflectați. (Zăpada emană melancolie.)

————————————-

Moloch (1999), regizat de Alexander Sokurov, este primul film din tetralogia Men of Power.

*Bonus: Hitler deschide Jocurile Olimpice din 1936 (fragment audio aici).

Comentarii

comentarii