Când David Lynch a anunţat că lucrează la Crazy Clown Time, o panică a început să se multiplice alarmant. În loc să se entuziasmeze, presa de elită profetiza, cu o oareşicare părere de rău, că David Lynch a renunţat definitiv la film, în favoarea muzicii (şi a altor activităţi artistice). Semnale veridice existau: de la Inland Empire, adică din 2006, Lynch nu a mai regizat decât o „amărâtă” reclamă pentru o geantă Dior şi un spot de promovare al Viennalei 2011; în rest, a lucrat minuţios la conceperea misteriosului club Silencio (în asemenea hal, încât se spune că până şi gradul de salinitate al arahidelor care se consumă în Club, a fost „autorizat” de Lynch!), localizat în capitala lumii; a participat în diverse proiecte de artă contemporană – cum ar fi cele organizate de Fondation Cartier (expoziţia Mathematics, A Beautiful Elsewhere este, în prezent, în derulare); a mai lansat şi o cafea sub propria semnătură; ca să nu o mai lungim, a făcut de toate, în afară de filme. Şi, totuşi, dezamăgirea atotprezentă (adeseori o capcană, fiind raportată excesiv-temporal), manifestată faţă de Crazy Clown Time, e, într-o anumită măsură, fondată. După atâţia amar de ani, majoritatea, adică toată lumea, tânjea după un film, nu după un album David Lynch. Crazy Clown Time nu poate umple, nici pe departe, golul unei absenţe cinematografice de peste 5 ani; poate, cel mult, să închidă un cerc. Presupunerea că Lynch ar fi renunţat la arta cinematografică, poate fi citită, în substrat, ca o răzbunătoare palmă-peste-faţă din partea presei. De data aceasta, publicul a primit de la David Lynch nişte ganja nepaleză, şi nu heroină, cum era prea bine obişnuit. Nici nu trebuia să ştim cu ce se mănâncă Crazy Clown Time, pentru a-l „condamna”, din start, ca fiind inoportun. Dar s-ar fi întâmplat la fel dacă, astăzi, ne-am afla în 2007? Nu avem cum să nu recunoaştem faptul că Crazy Clown Time este (foarte) prost planificat. Să luăm, aleatoriu, Provocarea ştiinţei, scrisă de acad. Solomon Marcus. Oprindu-te doar la anul publicării, poţi să spui fără teamă că e o carte (extrem de) prost planificată; motivul îl găsim rapid, înghesuit în prefaţa scrisă de autor: „Tot cu acest prilej [Plenara C.C.], secretarul general al partidului sublinia faptul că « intrăm într-o etapă nouă de dezvoltare – şi aceasta presupune şi un nou nivel de pregătire profesională, tehnico-ştiinţifică şi culturală »”. Singurul păcat al acestei cărţi este că a fost publicată în ghinionistul an 1988. La fel, buba puroioasă a lui Crazy Clown Time ar fi că Lynch (?) i-a decis lansarea în 2011, după un hiatus relativ îndelungat în domeniul filmic. Despre Crazy Clown Time s-a spus ba că ar fi suficient de „bolnav”, ba că nu ar fi suficient de „bolnav” pentru capabilităţile lui Lynch. Am zice că barometrul ne indică un nivel ridicat de „contaminare”, cel puţin la nivelul deciziilor, iar, în cazul lui Lynch, mai funcţionează încă regula „cu cât mai bolnav, cu atât mai bine”. Muzical vorbind, Lynch nu a produs, până astăzi, vreun eşec de magnitudinea filmului Dune (în situaţia în care regizorul american a investit la fel de mult ADN în ambele subdomenii). O „realizare” cu două tăişuri, dacă stăm să ne gândim, Lynch însuşi mărturisind că marile eşecuri (a se vedea Dune) au un mare avantaj, acela de a te linişti cu privire la ceea ce urmează: mai jos de atât nu poţi coborî. Crazy Clown Time nu este un album care să îl liniştească pe Lynch, ci o atenţionare că viitorul pas greşit echivalează cu o cădere. De dimensiunea unui abis. De cealaltă parte, Crazy Clown Time îşi pierde „în tranzit” calitatea de „eveniment”, neexistând intervenţia care să îi provoace sensul. Dar e o încântare să constaţi că mai există şi lucruri fără sens, în toată marea asta de sensuri. Lynch sfidează încă o dată aşteptările. Şi logica. Să îi facem pe plac şi să ne prefacem că am prins poanta: it’s fucking crazy clown time.

——

Viennale Promo 2011: The 3 Rs

Lady Dior: Lady Blue Shanghai

Comentarii

comentarii