OK, da, Sophie Calle. Vreme bună n-am ştiut de ce să leg numele ei. OK, de Franţa! Funcţiona, totuşi, ca un punct fără ieşire, iar condiţia că ea e importantă nu căuta pe nici o parte confirmări factuale. Ce a dres femeia asta, care sfida până şi o celebritate transparentă, shakespeariană (receptivitatea se rezumă la Shakespeare a scris teatru, focul arde, şarpele e veninos, soarele va răsări şi mâine – dar adevărul e că enunţurilor ăstora nu le poate fi deşertat stadiul de ipoteză; suficient, aş zice)? Straniu mai e şi că am doaga să-i majusculez numele, iar în loc de Calle îmi vine să scriu CALLE. Vortexuri de misticism: Sophie Calle mă enervează, dar nu ştiu de ce mă enervează ş.a. Zilele trecute s-a nimerit să aflu că a fost prietenă cu Baudrillard. Aşa că periplul-Calle s-a aprins întâi cu satisfacerea unei curiozităţi: dacă a fost caz de vreo relaţie sexuală între ei. Dar sexul e la pământ, inert. Ce se poate confirma e că Sophie Calle poartă după ea crucea voyeurismului.

Am făcut niscaiva investigaţii şi, într-adevăr, se vorbeste despre Sophie Calle ca despre o mare artistă conceptuală. Fotografia performativă şi literară a Sophiei Calle a avut însă de tras. Ea însăşi afirmă că fotografiile ei, rupte de text, nu rezistă şi viceversa. În 1979, când şi-a prezentat prima serie fotografică unei patroane de galerie (Suita veneţiană), a primit un refuz categoric: Vă mulţumim, dar ar fi bine să vă apucaţi de altceva. La revedere. În 1991, Hervé Guibert şi Yves-Alain Bois au notat în catalogul de prezentare a primei retrospective Sophie Calle la Muzeul de Artă Modernă din Paris: (1) Se consideră fotografă, însă Sophie Calle nu e capabilă să facă o fotografie (deşi începe să progreseze) [H.G.]; sau (2) În primul rând, fotografiile ei sunt binevoitoare, neinteresante; nici una nu e de sine stătătoare [Y.-A. B.]. O anti-prezentare, discriminare comandată, de fapt, obliga la alte şi alte controale de rutină. Să ne ferească Sfântu’ Aşteaptă de femei-Calle.

I asked for the Moon and I got it.

— Sophie Calle

Sophie Calle, Suite vénitienne. Please Follow Me, 12 September – 18 October 1997

Despre ce e vorba în poveste? În Suita veneţiană, Sophie Calle îl urmăreşte pe un anume Henri B., bărbat care i-a fost prezentat în trecere la o recepţie din Paris şi de la care a reţinut că plănuieşte o călătorie la Veneţia. Se ia după el, îl fotografiază pe ascuns, face notiţe zilnice timp de o lună. În The Sleepers (1980), Calle a invitat 24 de persoane (prieteni, prieteni ai prietenilor, străini) să doarmă în patul ei, fiecărui subiect fiindu-i rezervate 8 ore de odihnă. Calle i-a fotografiat oră de oră. În The Shadow (1981), mama Sophiei a pus, la cererea ei, un detectiv privat să o urmărească şi să ofere dovezi fotografice ale existenţei ei. În The Hotel (1981), s-a angajat ca menajeră într-un hotel din Veneţia, doar ca să cotrobăie şi să fotografieze lucrurile personale din camerele turiştilor. În Address Book (1983), serie fotografică publicată de Libération, Sophie Calle a găsit pe stradă o agendă de contacte şi s-a decis să se întâlnească cu cei listaţi în încercarea de a-i face un portret proprietarului. Address Book a generat o furtună publică; S.C. a fost acuzată că a călcat în picioare viaţa privată a unui bărbat. Proprietarul hăituit deţinea, culmea, o fotografie nud a Sophiei Calle şi a cerut imediat ziarului Libération să o publice în schimbul divulgărilor comise. În The Blind (1986), Sophie Calle a întrebat mai mulţi orbi cum cred ei că arată frumuseţea. Apoi, a încercat să redea fotografic interpretările lor.

Seria Suite vénitienne. Please Follow Me, publicată în 1983 de Éditions de l’Étoile şi Les Cahiers du Cinéma, este precedată de un text scris de Baudrillard, iar acel seducător Please Follow Me din titlu îi aparţine lui. După colaborarea cu Sophie Calle, Baudrillard s-a apucat de fotografie. Înainte să ştiu (să mă fi interesat) de Sophie Calle, aveam cunoştinţă de expoziţia de fotografie a lui Baudrillard şi, săpând după referinţe, am păstrat acest fragment din The Evil Demon of Images and the Precession of Simulacra:

This would be the successive phases of the image:

it is the reflection of a basic reality.
it masks and perverts a basic reality.
it masks the absence of a basic reality.
it bears no relation to any reality whatever: it is its own pure simulacrum.

Decupez două paragrafe riscante, traduse de Dany Barash şi Danny Hatfield, din Jean Baudrillard Reader, editat de Steve Redhead (Columbia University Press, 2008).

1.

2.

Sophie Calle nu i-a fotografiat niciodată faţa lui Henri B.
Henri B., însă, a prins-o urmărindu-l, iar suita veneţiană s-a sfârşit cu această umbră:

Sophie Calle, Suite vénitienne. Please Follow Me, 12 September – 18 October 1997

——-

Uitasem. Ce s-a gândit să-mi comunice, luându-mă de-o mână, cândva prin vară, ultima femeie nebună cu care am avut de-a face, o străină perforată (senti)mental: — Sunt fată mare, sper că acum eşti mulţumit.

Comentarii

comentarii