Şerban Foarţă, coloana infinită a rimelor.

George Şerban: Ce carte/cărţi citiţi acum?
Şerban Foarţă: La vârsta mea prehibernală, când iau o carte groasă-n mână, mă cam întreb dacă am timp s-o duc până la capăt. O întrebare instinctivă, dacă vreţi, sau, mai degrabă, o aprehensiune. E ceea ce mă face „acum” să nu mă-ncumet să recitesc À la recherche du temps perdu sau Fraţii Karamazov. La rigoare, chiar şi Fraţii Jderi. În legătură cu acest volum masiv, am o amară experienţă, care datează din septembrie 1967. Ne întorceam de la înmormântarea surorii bunicii mele, tanti M. Spre deosebire de nu cu mult mai vârstnica-mi bunică, lecturile căreia (în, mai ales, germană sau franceză) erau mai totdeauna selective, tanti M. citea, până spre ziuă, fiind insomniacă de când o ştiam, cam tot ce-i cădea în mână. De-a lungul nopţilor ei albe, fuma ţigări peste ţigări (ieftine şi tot mai proaste, „Olt”), câte-un chibrit cu gămălia arsă având, adesea, rol de semn de carte. Or, întorcându-mă acasă, de la cimitir, intru la ea în cameră şi, pe noptieră, văd un Fraţii Jderi în scoarţe brune, cu, între cele mai bine de una mie pagini ale cărţii (în curs de relectură, pe cât bănui), un chibrit ars cu funcţie de zăloagă, – ceea ce, fără explicaţie aparentă, m-a făcut să izbucnesc în plâns amarnic. Nu vreau să alegorizez, cartea fiind, prin excelenţă, un instrument profund simbolic, în timp ce aprinjoara dintre file, aflată pe la mijlocul bucoavnei, părea să însemneze şi însemne „il mezzo del cammin di nostra libro”.

De ce vă temeţi cel mai mult?

Șerban Foarță: De, pur şi simplu, teama ca atare. Aceasta, vagă şi difuză, obscură, imanentă nouă, naşte teamă, – teamă plurală şi concretă: temeri… Încât mă tem, între atâtea temeri, să invoc, aici, una anume. Invocând-o, s-ar putea să vină.

Electric sau acustic?
Şerban Foarţă: Şi electric, şi acustic, – ca un fulger.

Ce este adevărul?

Şerban Foarţă: Sunteţi cumva Pontius Pilatus, Praefectus Iudaeae? – Căci, într-un fel, „Quid est veritas?” e întrebarea lui (cf. Evangelium secundum Ioannem, 18, 38). După cum ştiţi, Isus nu dă niciun răspuns. N-aş îndrăzni, nici eu, s-o fac.

Unde sunteţi acum?

Şerban Foarţă: În faţa micului ecran(iu) al ordinatorului la care scriu.

Credeţi în viaţa de apoi?

Şerban Foarţă: Dacă aş fi un „dă cu barda-n Dumnezeu”, v-aş răspunde: Întrebaţi-mă… apoimâine! Dar vă răspund, mai bine, ca la carte: „Expecto resurrectionem mortuorum et vitam venturi saeculi”. O fac în latineşte, pentru că, baptismalmente ortodox, sunt, după mamă şi prin cununie, catolic (nu greco-, ci romano-).

Care este cel mai straniu lucru care vi s-a întâmplat?

Şerban Foarţă: Cel mai straniu e tocmai că „m-am întâmplat”!

Dar cel mai sentimental cântec?

Şerban Foarţă: Eu mi-am intitulat o poezie, acum (puneţi-vă centurile!) 50 de ani, în deriziune, parafrazându-l pe Ravel, Valses nobles et sentimantales. – Sentimental era un termen pe jumătate compromis, ajungând, azi, să fie pe de-a-ntregul. Compromis şi compromiţător. Oricum, printre blazaţi şi cinici, e(ra) de-a dreptul prohibit. Lovitura de (dis)graţie i-au dat-o variile avangarde, care cultivă fie cinismul liceenilor acneici sau chiar al celor fără coşuri, nici tuleie, – din care cauză pun barbişoane şi mustăţi diverselor portrete din manuale. („Mustaşizarea” Mona Lisei este un gest aproape similar.) Avangardele politice, aşijderi, detestă sentimentalismul, – ce, pentru bolşevici, este o formă de „smiorcăială” mic-burgheză, dăunătoare luptelor de clasă. Fasciştii nu-s, nici ei, mai breji (decât tov. Brejnev, bunăoară), ş.a.m.d. Din nefericire, avangarda (cea artistică, de astă dată) confundă sentimentul cu lacrimogenia de doi bani. Poezia e un mod, după Cutare, de a „stoarce glanda lacrimală”. Este zadarnic să le spui acestor duri şi furibunzi că sentimentul nu implică obligatoriu lacrimogenia. – Cel mai bun exemplu ar fi, în muzică, Beethoven. Nimeni nu-i contestă bărbăţia. Şi, totuşi, lui îi aparţin didascaliile acestea: adagio con molto sentimento d’affetto; con vivacità e sempre con sentimento ed espressione; appassionato e con molto sentimento; sau, când durerea-l copleşeşte, preferând limba lui maternă: langsam und sehnsuchtvoll; Klagender Gesang, ş.a.m.d. – „Sentimental”, dacă acesta-i sensul întrebării, ar fi, cred, cântecul „de inimă albastră”. Dar dacă nu ţi-e „inima albastră”, dacă, deci, dispoziţia în care te afli, ascultând-o, nu consună cu muzica à la guimauve, adio lacrimi şi înduioşări, înduioşări până la lacrimi… Altminteri, poţi să lăcrimezi şi la un simplu, dacă vreţi, Andante cantabile de Mozart. Acela, să zicem, din Concertul pentru pianoforte, nr 21, botezat, mai nou, „Elvira Madigan”. Iar dacă spun „un simplu”, aproposito de un Andante al lui Mozart (!), e că andante-le e simplul mers al degetelor pe o claviatură (cf. it. andare), paşii lor. În rest, şi o frumoasă teoremă poate să-ţi umezească ochii… În încheiere, dat fiind faptul că sentimentalitatea unei muzici ţine mai mult de receptor decât de melodia însăşi (de unde şi cabotinismul lăutăresc sau de alt soi, al celor care vor să-ţi vâre ofofof-urile lor pe gât), n-aş putea spune care-i, pentru mine, „cântecul cel mai sentimental” în absolut. Ieri, putea fi unul; astăzi, altul; mâine, mai ştiu eu care? Acum o lună, două, fusese Ständchen a lui Scubert-Liszt. O ascultasem împreună, la un concert al Filarmonicii din Timişoara, cu cineva de care simţeam că mă îndrăgostesc. A doua zi, am ascultat-o iarăşi, singur, pe you-tube. I-am scris, apoi, un mail… sentimental: „Ascult, în timp ce scriu, şi lăcrimez. De fapt, emoţia mă sufocă. Vineri seara, serenada asta va fi vorbit în locul nostru. Nu te puteam decât privi, din când în când, cu coada ochiului, ca să nu plâng. Lacrima e cathartică; tot astfel, muzica… Dacă sunt, însă, muzici care purifică şi, deci, eliberează, sunt altele ce înteţesc amarul. Una e muzica amintitoare, care, deşi se deapănă-n auzul nostru chiar atunci, nu e de-atunci, fiind de altădata, – fie şi dacă o asculţi întâia oară. Timpul ei, cum ţi-am mai spus, nu e prezentul, ci viitorul anterior, – care-i un timp himeric, improbabil, contrafactual: ce-ar fi fost dacă? E noslagia unui ar fi putut să fie, – pe care Scubert o exprimă simplu (gemütlich, cum ar spune nemţii, mari amatori de Biedermeier); iar Liszt – prin repetiţia, mai sus cu o octavă (şi ecolalică, aş zice), a câte unui scurt motiv – o potenţează, dar timid şi ezitant, mângâind tastele aproape impalpabil. Muzica, ea mai cu seamă, vorbeşte pentru, despre, dinspre, întru noi… Ceea ce, în cazul nostru, a făcut-o, acum vreo două veacuri: vineri seara!”

Vă place sushi?

Şerban Foarţă: Nu mi l-as însuşi cu maximă plăcere.

Ce-i de făcut dacă nici anul ăsta nu vine sfârşitul lumii?

Şerban Foarţă: Cu-atât mai bine pentru pomul (un măr, pesemne) al lui Martin Luther, – care afirmă că, dacă ar şti că mâine este sfârşitul lumii, el, azi, tot ar sădi un pom.

Cu ce impresii aţi părăsi astăzi Pământul?

Şerban Foarţă: Cu uşurare, dar şi cu regret. Va fi fost, până la o schimbare a domiciliului, planeta noastră, casa noastră, singura, după mine, din ditamai universul, aptă să găzduiască fiinţe vii, ba chiar şi, în principiu, raţionale.

La ce vă duce gândul când auziţi de „drepturile omului”?

Şerban Foarţă: Dat fiind faptul că formula s-a cam uzat, cu timpul, prin abuz, mi se pare un slogan care „dă bine”.

Lucrul pe care îl căutaţi şi încă nu l-aţi găsit?

Şerban Foarţă: Mă cam încurcă acest încă.

Ce este un poem?

Şerban Foarţă: Poiemul e atuncea când poietul crează [sic!] o poiezie f. lungă.

Totul e relativ?

Şerban Foarţă: Dacă aş spune da, da-ul meu ar fi unul relativ, adică fals, – încât nu-mi mai rămâne decât nu-ul.

La ce e bună raţiunea?

Şerban Foarţă: La giumbuşlucuri logice, ca anteriorul! – Ca şi la naşterea de monştri, când adoarme… Numai că nu doar, cum vrea Goya, „el sueño de la rasón produce monstruos”. Şi somnul inimii e monstruogen. Adică: „el sueño del corazón produce también monstruos”. De unde mai vechea-mi afirmaţie cum că inteligenţa nu-i atât o funcţie a creierului, cât e o vocaţie a inimii, – această co-raţiune a raţiunii!

Sunteţi fericit?

Şerban Foarţă: Dar dumneavoastră?

În ce măsură Kafka ar fi avut probleme cu legea?

Şerban Foarţă: Cu care lege? Cu a tatălui tiran? Cu, dacă ar fi apucat invazia Pragăi, Legile rasiale de la Nürnberg? Cu prima, „a avut probleme”. De celelalte, a scăpat, – nu, însă, şi surorile-i moarte la Auschwitz. Premoniţia tulbure şi sumbră a Şoahului, el, pare-se, va fi avut-o mai tot timpul (cf. şi poemul intitulat Franz Kafka, al lui Mieczyslaw Jastrun). Sau, mai curând, presentimentul unei justiţii canibale, omniprezente şi absurde, în care niciun justiţiabil nu-şi poate şti adevărata culpă.

Ce plănuiţi să faceţi mâine?

Şerban Foarţă: Să recitesc ce scriu acum şi, dacă merită, să vă trimit dialogul.

Un artist pe care îl recomandaţi şi un motiv pentru care merită să-i acordăm atenţia?

Şerban Foarţă: Fărămiţă Lambru, acordeonist de prima mână. După Mircea Horia Simionescu, numele e „într-adevăr frumos”.

Viaţa este suficientă?

Şerban Foarţă: Depinde.

Ce ne puteţi spune despre Paris?

Şerban Foarţă: Îţi dă impresia că ai fi de-acolo.

Cine l-a ucis pe Kennedy, până la urmă?

Şerban Foarţă: Eram student în anul III, la Timişoara. Locuiam într-o garsonieră la parterul unui bloc de peste drum de Medicină. În dimineaţa ulterioară sinistrului asasinat, împărţeam patul strâmt cu o contemporană, studentă la Plastice şi „transatlantică” in spe, un unchi al ei bine situat, de naţionalitate sârbă, locuind în Montréal (Canada). Până să primească paşaportul, duceam un trai aproape marital. O iubeam foarte mult pe Stella, încât, atunci când un coleg şi prieten mi-a bătut în geam, cu informaţia „Kennedy a fost asasinat”, mai că nu-i voi fi trântit fereastra-n nas. Am revenit lângă iubita mea, căreia nu i-am spus nimic, continundu-ne jocul amoros… Mă simt, şi azi, culpabil de nesimţirea mea. De aceea, când ne-am despărţit, dându-mi-se, într-un fel, şi mie, paşaportul mult râvnit de ea, am rugat-o ca, trecând oceanul, să rezolve cazul Kennedy. Nu l-a rezolvat nici până astăzi.

Ce progres semnificativ sesizaţi de la viaţa din peşteri încoace?

Şerban Foarţă: Progrese tehnice, o droaie. Morale, însă, mai niciunul. În rest, nici arta frescelor rupestre n-a progresat semnificativ.

Iluzia pe care refuzaţi să o confruntaţi cu realitatea concretă?

Şerban Foarţă: Iluzia d’aia e iluzie, pentru a nu fi confruntată cu realităţile concrete.

O întrebare pentru posteritate?

Şerban Foarţă: A pus-o altul mai de mult şi-i foarte simplă. Mai înainte să dispară în, pare-se, posteritate, William Saroyan a trâmbiţat în patru vânturi că,-n seiful nu ştiu cărei bănci yankee, se află un mesaj al său, de cercetat post-mortem. Pe o fiţuică, scria doar atât: „Ce se întâmplă azi?”

————————-

Şerban Foarţă este singurul poet-traducător intraductibil, singurul român care „a comis imposibilul” (Cioran către Şerban Foarţă, cu privire la traducerea sa din Mallarmé), singurul scriitor recognoscibil după ortografie şi singurul al cărui prenume îmi este numele. În această situaţie schizoidă, cum străfulgerator îmi mărturisise odată Șerban Foarţă, scriindu-vă parcă simt că îmi scriu mie însumi. Te dedublezi în realităţi pronominale, rimbaudiene: care este eu?

foto © Mihaela Tahun, mai 2011.

Comentarii

comentarii