Notă scurtă despre Untogether, căci mă-ntâlnesc cu Voroncas la McDonald’s să mâncăm plăcinte cu afine şi să scriem un poem suprarealist despre cum mâncăm o plăcintă cu afine la McDonald’s. Eu i-am propus să scriem chiar o carte despre asta, dar n-a fost de acord. Până la urmă am ajuns la un consens: că vom ţine minte toată viaţa chestia asta, că o nebunie mai mare nu s-o mai pomenit vreodată în viaţa vieţilor noastre. Ştiţi cornuleţele alea cu poveţe de înţelepciune, pe care lumea le cumpără doar pentru povaţă, nici gând pentru gustul lor de covrig întărit şi răscopt? Eh, cam aia va fi şi destinaţia poemului nostru suprarealist. Doar că poemul ăsta va fi elementul străin, pe care plăcinta cu afine va încerca să-l dea afară, că are şi ea un suflet, acolo. Vom face oare faţă acestei provocări din partea destinului? Dacă Mascota McDonald’s ar putea vorbi prin punga plăcintei cu afine… Emoţiile sunt mai ceva ca alea de la admiterea UNATC. As we speak, Voroncas zburdă printre rafturile de la Mega Image, să-şi găsească inspiraţia-n frigiderul cu peşte, undeva. I-am zis înainte: Grijeee la buzunare, că dup-aia io plătesc doo plăcinte.

Untogether, al doilea album al formaţiei Blue Hawaii, dacă ţin bine minte, este prezentat publicului prin Pitchfork Advance, un program de recuperare, să-i zicem, lansat acum un an, dacă ţin bine minte. Prin Pitchfork Advance se vrea o audiţie normală. Ce înseamnă o audiţie normală? O audiţie cap-coadă. Adică, să nu credeţi că epoca-winamp (super-mofturoasă) în care trăim a făcut bine muzicii. Pitchfork Advance seamănă cu o variantă digitală a modului în care era ascultată muzica în epoca-vinyl: piesă după piesă, fără nu-mi-plac-primele-trei-secunde-deci-albumul-ăsta-e-de-căcat, fără hai-s-ascult-direct-ultima-piesă. Pe lângă audiţia integrală a albumului, Pitchfork Advance oferă şi elemente de album artwork, video sau foto, inclusiv versurile pieselor. Aşadar, după ce aţi dat play albumului Untogether pe Pitchfork Advance, piesele îşi dau singure drumul, una după alta. Va fi un exerciţiu benefic de răbdare, căci nu există noţiunea de pause, fast-forward sau stumble.

Cu Blue Hawaii m-am intersectat prima dată pe Bandcamp, culcuşul favorit al independenţilor, neîntinaţilor şi săracilor din muzică (în sensul că nu au pile, ţâţe mari şi zgomotoase, şi nu-s gata [pregătiţi, dornici] de prostituţie capitalistă) şi cea mai bogată platformă de muzică de la invenţia MySpace-ului. Blooming Summer a fost primul material pe care l-am ascultat de la ei, era gratis ca zborul păsării în înaltul cerului-Bandcamp. Probabil că mi-a plăcut, altfel nu-i mai ţineam minte. Ce trebuie să ştiţi despre Blue Hawaii este un singur lucru: trupa asta extrem de obscură a apărut în Esquire Rusia, cândva prin mileniul al doilea. După ce le veţi asculta albumul, vă veţi lămuri că apariţia Blue Hawaii în Esquire Rusia era o chestie de când, nu de dacă. Altfel, dacă prizezi Grimes, visatul aiurea în tramvai şi draperiile trase la geam sigur o să-ţi placă BH. Şi chestia ciudată e că numele Blue Hawaii te duce cu gândul la o afină exotică, nu ştiu. Acum mi-am adus aminte şi de fotografia în care Björk culegea afine în Islanda. Ce urmează? Să-mi cumpăr un pieptene?

Albumul Untogether poate fi ascultat aici.

În continuare, piesa Lonelyhearts de pe Blooming Summer (2010), al cărei titlu, dacă ne chinuim puţin, l-am putea traduce prin „inimi cicatrizate”, arş.

Comentarii

comentarii