Puţine zone din lume am văzut cu o aşa avalanşa de maşini vechi ca Provence. Poţi crede că eşti în Cuba, şi totuşi eşti în mijlocul Europei. Renault–ul 5 e la fel de des întâlnit ca BmW-ul la Bucureşti. Merge impecabil, iar şoferul său e mândru de el. Vechimea maşinii nu înseamnă însă că femeia de la volan nu e machiată şi coafată ca pentru Concertul de anul nou de la Viena. Sau că şoferul nu poartă cu mândrie o cămaşă albă, perfect călcată.

În Provence snobismul e altul decât cel pe care îl vedem la Bucureşti, cel ostentativ şi agresiv. De existat, există cu certitudine. Îl vezi în privirea chelneriţei care se uită ciudat la tine dacă nu ştii să savurezi tradiţionalul pastiş. Sau dacă accepţi cu greu friptura cu dulceaţă de vişine. Dar e cumva mai uşor de acceptat decât ăsta al nostru, de Dorobanţi. Sunt supăraţi, provencalii, pentru că romanele lui Peter Mayle le-au adus prea mulţi turişti. Mă număr printre ei, pentru că “un an în Provence” şi “din nou în provence” m-au făcut să îmi doresc cu disperare aproape să ajung acolo. În căutarea trufelor, a livezilor pe zeci de hectare, a drumurilor înghesuite, a vinului de Luberon, a mirosului de pâine şi evident, nu în ultimul rând a brânzeturilor. Ce am găsit? Ce căutam şi mult mai mult. Inclusiv snobismul de la care plecasem. Uşor aspru, dar agreabil. Ca vinurile locului.

Comentarii

comentarii