Sau: Criza e sănătoasă, munca nu.

Oricine ‘suferă’ de o pasiune anume, de un hobby, trăiește emoții deosebite în momentele cînd se duce să își mai cumpere un vagon pentru calea ferată de jucărie, cînd intră într-o filatelie cu intenția de a explora noi timbre, sau cînd trece pragul vreunui magazin cu produse destinate artei plastice.

Te duci acolo pe de o parte cu un gînd clar despre ce vrei să cumperi, pentru că ți-ai planificat această achiziție de cîteva zile, dar te duci și anticipînd vreo nouă descoperire, poate o nouă îndrăgostire de un model deosebit de locomotivă cu aburi, sau de vreun timbru de pe vremea Regelui Carol I, ori de o culoare căreia îi sosește clipa îndrăgostirii.

Magazinul de unde îmi cumpăr eu de mai bine de un an materialele pentru hobby-ul meu se numește Art-Material și este situat destul de aproape de serviciu, pe Bulevardul Gării de Nord – cu un mic ocol ajung acolo în drumul spre casă.

Pînă anul trecut în iarnă, obișnuiam să vizitez regulat „tărîmul miraculos“, cam o dată pe lună. Plecam de la serviciu la timp pentru a putea petrece acolo vreo 15-20 de minute înainte de ora închiderii, care era ora 18,00.

Doar că în decembrie, cînd am intrat în magazin, cel care mi s-a recomandat atunci drept patron mi-a spus că s-a schimbat orarul de funcționare, au trecut pe ‘programul de iarnă’, și asta înseamnă că pînă la primăvară magazinul va funcționa doar pînă la ora 17,00. Domnul a fost foarte amabil, m-a invitat să intru și, dacă tot am bătut drumul pînă acolo, să cumpăr totuși ceea ce îmi doream – o concesie făcută fidelității dar și neștiinței mele în privința schimbării programului. I-am mulțumit, dar nu am profitat de oferta lui generoasă, nu am dorit să deranjez. Am spus că voi reveni sîmbătă, pentru că magazinul are program și sîmbăta, între 9,00 și 14,00. Așa am făcut toată iarna: mi-am făcut drum pînă acolo în diminețile de sîmbătă, atunci cînd îmi doream sau aveam nevoie de ceva.

Săptămîna trecută însă, miercuri, m-am dus ca înainte, fiind sigură că, așa cum a spus patronul, s-a revenit la ‘programul de vară’. Am ajuns la magazin la 17,10 și, cînd am dechis ușa să intru, o vînzătoare între două vîrste, mai corpolentă, pe care o cunoșteam din toate dățile trecute cînd mai fusesem pe-acolo îmi strigă: E închis!

Rămîn un pic mirată în prag și dau un pas înapoi ca să mă uit pe orar, să văd programul: într-adevăr, scria că magazinul închide la 17,00. Iritată probabil de gestul meu, vînzătoarea îmi strigă: Am zis că e închis, ce nu e clar?

Deși tonul și volumul erau categoric nepoliticoase, continui să mă port cu buna credință specifică unui om ‘de-al casei’ și încerc să îi explic: Credeam că ați trecut din nou la programul de vară și aveți deschis pînă la șase.

‘Doamna’ începe să strige: Nu am fost niciodată deschiși pînă la șase! Programul nostru e pînă la cinci!

În momentul acela m-am enervat ușor, dar foarte ușor, și am încercat să mă explic, spunîndu-i că ba da, eu am fost aici vara trecută cînd programul era pînă la șase și că de-abia în iarnă mi-a spus domnul patron că a schimbat orarul.

‘Doamna’ își pierde cumpătul de tot și urlă că acest magazin nu a fost deschis niciodată pînă la șase, să fac bine să înțeleg asta o dată.

Mă rog, pe de o parte nu aveam cum să înțeleg ceva ce era eronat, pe de altă parte nu înțelegeam nervii ‘doamnei’.

În timp ce se desfășura acest dialog, o altă clientă încearcă să intre în magazin. Vînzătoarea strigă iar cu putere: E închis!

Totul s-ar fi terminat aici, mă pregăteam să plec, dacă atunci cînd am închis ușa magazinului nu aș fi văzut că sub ’17,00’ încă se vedea ora veche care fusese scrisă pe orar: 18,00.

Mi s-a urcat tensiunea. Retrospectiv privind, mă gîndesc că tot ar fi trebuit să plec, dar atunci pur și simplu nu am putut. Am deschis din nou ușa: Păi, nu știu cum ziceți dumneavoastră că nu ați fost niciodată deschiși pînă la 18,00, văd că pe orar se vede încă această oră, care a fost ștearsă și peste care s-a scris 17,00.

Ei, dialogul care a urmat reprezintă motivul care m-a determinat să scriu acest text:

– Adică noi nu suntem oameni? Noi să stăm aici zi lumină? Noi nu ne-am duce acasă să mîncăm? Eu nu am mîncat încă nimic azi.

– Doamnă, eu nu am zis să stați aici toată ziua. Mă așteptam doar să fi trecut înapoi la programul de vară, program care ar fi permis și celor ca mine, care lucrează de la nouă la cinci, să vină aici după serviciu.

– Magazinul ăsta nu o să mai fie deschis niciodată pînă la șase, veniți între orele noastre de lucru.

– Păcat că nu o să fie, poate ați fi putut vinde mai mult și cîștiga mai bine.

– Pe noi nu ne interesează să vindem mai mult, preferăm să cîștigăm mai puțin, dar să fim sănătoși.

Nu am mai avut replică. Nu numai logica m-a dat gata, dar mai ales tupeul.

Închid ușa și caut un număr de telefon, hotărîtă fiind să vorbesc cu patronul. Găsesc un număr de mobil și un nume: ‘Gabriel Gheorghe’, chiar pe buclucașul orar. Sun. În timp ce sun, vînzătoarea iese din magazin, închide ușa și trece țîfnoasă pe lîngă mine. Înainte să urce în ceea ce părea să fie dubița firmei, doar avea inscripționat pe ea numele acesteia, îmi strigă: puteți suna mult și bine, telefonul ăla e la mine.

Rîde, trîntește portiera și pleacă.

În cîteva secunde, pînă să se angajeze în trafic, reușesc să apelez un alt număr, care apărea scris pe dubiță.

Răspunde o femeie. Îi spun că aș vrea cu domnul patron de la Art-Material. Îmi zice: Sunt soția lui, puteți să vorbiți cu mine.

Îi explic doar că am ajuns acum cîteva minute la magazin și am văzut că nu s-a schimbat programul așa cum se anunțase. ‘Da, nu l-am schimbat și nici nu-l vom schimba, asta e.’ I-am spus la fel, că e păcat, uite că sunt unii ca mine cărora le convenea ‘programul de vară’. Nici un răspuns.

Eu continui: ‘Ei, atunci eu vă doresc în continuare o Criză plăcută, se pare că pe dumneavoastră nu vă afectează în nici un fel…’. Doamna soție bodogăne: ‘Da, da, sigur…’ și îmi închide.

Acum sunt calmă, dar atunci fierbeam de nervi și mi-am promis să nu mă mai duc niciodată la acel magazin. Cu siguranță nu vor da faliment din cauza mea, dar nu aș mai putea să le calc vreodată pragul.

Vorbeam apoi cu cineva despre acest incident și recunoscînd că, într-adevăr, e dreptul proprietarului să își stabilească cum dorește programul de lucru, am ajuns la concluzia un pic mai avansată că nu comunismul e de vină pentru lipsa de cultură a muncii din România. Trăim de douăzeci de ani în capitalism și încă nu există format în conștiința noastră respectul față de muncă și de cîștigul obținut prin muncă.

Părerea mea este că nici criza nu va putea să schimbe această lipsă de respect – frica de pierdere a locului de muncă se va traduce mai degrabă în proteste, greve, înjurături, dar sunt foarte slabe șansele să se transforme într-o muncă mai susținută și mai eficientă. Ba dimpotrivă, s-ar putea să fie mulți care să salute aceasta criză ca pe o binevenită scuză suplimentară pentru redescoperirea flămîndă a trupului, pentru a trăi mai sănătos, adică pentru a nu munci.

Comentarii

comentarii