Am găsit-o în subsolul tipografiei sufletelor. Era încălţată cu un singur pantof, îmbrăcată într-o rochie ponosită, de o culoare incertă, şezînd cuminte pe o ladă prăfuită, printre prese ruginite. Mă aştepta.

Am început prin a mă prezenta, i-am explicat cum am ajuns la ea, cum m-am îndoit de existenţa ei pînă în ultima clipă şi, văzînd că zîmbeşte indulgent şi amabil, am prins curaj să-i spun că am emoţii foarte mari. În timp ce îi vorbeam, am sesizat că are un tic ciudat: cam o dată la treizeci de secunde îşi privea încheietura mîinii stîngi, pe care purta o curea de ceas pe jumătate putrezită.
Aveam să aflu doar la sfîrşit, în discuţia de după interviu, că acolo obişnuia să îşi poarte ceasul biologic, pe care l-a pierdut de mult. Cureaua era singura care îi mai amintea de el şi de cîte ori se gîndea la trecerea timpului (şi se pare că asta se întîmpla continuu) îl privea ca pe o amintire a vremurilor fericite, cînd venirea miezului nopţii conta.

Nu eram singure, în jurul nostru mişunau strigoi, majoritatea fiind însă prea preocupaţi ca să ne bage în seamă – croşetează fără întrerupere giulgiuri din pînze de păianjen, mi-a explicat Cenuşăreasa. Cererea era foarte mare, tot mai multe giulgiuri trebuiau livrate în timp record, în plus s-au înmulţit şi comenzile speciale, în care se solicitau giulgiuri cu modele personalizate pentru tot mai multe rămăşiţe pămînteşti ale Nimenilor. Nimenii au fost dintotdeauna clienţii preferaţi ai strigoilor şi aceştia făceau tot posibilul să îşi onoreze reputaţia de furnizori fideli.

Iniţial am vrut să îi cer acordul pentru a porni reportofonul dar, ascultînd ecourile ciudate ale vocilor noastre, peste care se suprapunea şi clămpănitul monoton al andrelelor strigoilor, mi-am dat seama că cel mai bine ar fi să îmi iau notiţe.

Iată transcrierea aproximativă a ceea ce am reuşit să reconstitui din ce mi-am notat şi din ce mi-am mai amintit din discuţia noastră:

– Domnişoară Cenuşăreasa, sînteţi un personaj celebru, visul multor fetiţe din lumea întreagă, povestea dumneavoastră însufleţeşte de speranţă pe mulţi din cei vitregiţi de soartă. Iată însă că, după atîtea secole de existenţă, ne e dat să aflăm că nu trăiţi fericită alături de prinţ, pînă la adînci bătrîneţi, şi vă găsesc aici, în locul acesta ciudat şi uitat de viaţă. Ce s-a întîmplat?
– Mult timp am lăsat editorii, mass media, Hollywoodul să amăgească lumea cu finalul fericit. Era o poveste frumoasă şi aveam impresia că merită păstrată aşa. Adevărul însă este altul şi acum am hotărît că a sosit momentul ca acesta să iasă la iveală.
– De ce tocmai acum ?
– Locuind aici, am acces la toate informaţiile legate de suflete, şi cele pe cale de editare, care sînt în lucru sus, la etaj, şi cele ieşite din uzul pămîntesc, pentru care lucrează strigoii de aici. Văzînd încotro se îndreaptă lumea mi-am dat seama că o parte din probleme sînt cauzate şi de povestea mea, aşa cum era ea cunoscută.
– În ce sens ?
– Lumea crede în finaluri fericite care se obţin uşor, femeile visează la prinţi care să le caute peste tot şi să le bată la uşă.
– Să înţelegem că nu există finalurile fericite?
– Oh, ba da, există! Doar că pentru a ajunge la ele trebuie să ai o atitudine diferită în viaţă decît cea pe care am avut-o eu. Şi prinţul, de altfel.
– Mai concret?
Priveşte în jur, de parcă ar vrea să verifice dacă ne ascultă cineva – ceea ce era oarecum de la sine înţeles.
– Nu vreau să dau lecţii. Vreau doar să se afle adevărul.
– Înţeleg. Şi adevărul este că…
– Adevărul este că prinţul s-a oprit la a şasea casă, după care nu m-a mai căutat.
– De ce?
Priveşte iar peste umărul meu; nu mă pot abţine să nu îmi întorc şi eu privirea, să văd la ce se uita. Strigoii se opriseră din croşetat şi ne ascultau.
– E vreo problemă? am întrebat-o eu, un pic nervoasă.
– Ah, nu, nu… (zîmbeşte). Strigoii sînt foarte simpatici. Ne tachinăm mereu, mă mai împung ei cu cîte o glumiţă acidă, cum că următorul giulgiu e al meu, că pînă la urmă o să mor şi eu o dată cu povestea mea, dar ţin mult la mine. Vedeţi dumneavoastră, pînă şi strigoii au nevoie de speranţă…
– Ei ce speră?
– Speră ca eu să mai sper.
În momentul acela am simţit că alunecam prea mult spre filo şi fiolozofie şi ne îndepărtam prea periculos de scopul interviului meu, aşa că am încercat să readuc vorba despre prinţ – eram sigură că dacă nu reuşesc să obţin de la ea cîteva amănunte concrete despre el, redactorul nu avea să publice interviul în întregime, sau poate nu avea sa îl publice deloc:
– Dar ce s-a întîmplat totuşi cu prinţul? De ce nu a mai venit?
– Cum spuneam, s-a oprit la cea de a şasea casă, acolo a întîlnit o brunetă fermecătoare, au început să povestească şi, din una în alta, pînă la urmă nu a mai contat dacă i se potriveşte condurul sau nu.
– V-a uitat.
– Se poate spune şi aşa.
– Se poate spune şi altfel?
– Se poate spune şi că a renunţat, că a obosit, că şi-a pierdut încrederea în faptul că mă va găsi, că exist, că îl aştept.
– Şi a rămas cu bruneta?
– Da, s-au căsătorit, au avut copii, după o vreme au divorţat…
– Prinţul a divorţat?! Și nici după aceea nu a încercat să vă găsească?
– Ba da, continuă să caute. Dar e schimbat, nu mai e la fel.
– Și nici acum nu vă gîndiți să îi dați dumneavoastră un semn?
– Nu, pentru că personajul meu așteaptă. Acesta e rolul meu, să îl aștept. Tocmai pentru că e un rol prost am decis să demasc întreaga poveste. E un fel de revoltă: văd atîtea fete tinere care așteaptă și care apoi ajung să fie Nimeni, să poarte unul din giulgiurile speciale ale strigoilor, și m-am gîndit că poate dacă s-ar ști ce s-a întîmplat cu adevărat în povestea mea, s-ar schimba ceva.
– Dar de ce ajung Nimeni?
– Ajungi Cineva doar dacă ești iubit așa cum ești.
– Deci fetele trebuie să înțeleagă că nu se pot resemna doar să aștepte, iar băieții trebuie să continue să caute pînă o găsesc pe cea căreia i se potrivește perfect condurul, adică cea care li se potrivește perfect.
– Nu știu dacă asta trebuie să înțeleagă. Eu vreau doar să știe ce s-a întîmplat de fapt în povestea ‘Cenușăreasa’. Mai departe nu e treaba mea.
– Și ce final are, pînă la urmă, povestea Cenușăresei? Dumneavoastră ce faceți aici? Ce urmează?
– Eu continui să aștept, el continuă să caute, mai mult sau mai puțin conștient de faptul că mă caută pe mine și, așa, vom continua să ne căutăm pînă la adînci bătrîneți și să sperăm că ne vom găsi, că vom ajunge Cineva. Acesta este finalul poveștii noastre.
– O ultimă întrebare, dacă îmi permiteți. Ce s-a întîmplat cu mama vitregă, cu surorile dumneavoastră?
Cenușăreasa a privit iar dincolo de mine, spre strigoi, și a răspuns cu un singur cuvînt: Nimeni.

Comentarii

comentarii