Până se termină maşina de spălat, o să profit de timpul ăsta mort şi voi măcina nişte cuvinte despre La vie d’Adèle / Blue Is The Warmest Colour, poleit cu aur la Cannes, contestat în stânga şi în dreapta. O fi şi ăsta frate cu Sous le soleil de Satan al lui Pialat, m-am întrebat, când săracul aproape a fost scuipat în gură. Pialat s-a adresat atunci, în conformitate, celor prezenţi la gală: – Scutiţi-mă şi nu-mi vizionaţi filmul, pişaţilor! Blue Is The Warmest Colour l-am văzut, bineînţeles, la spartul târgului, împins de la spate (n-au mai fost decât două cupluri de lesbience în sala de cinema), dar e bine să amâni cât mai mult, în final poate ai norocul să te răzgândeşti. N-am avut norocul ăsta, dar şansa de a-mi da ultimii bani pe lesbience s-a arătat oportună. Mai uşor pronunţabil decât camaradul său Apichatpong Weerasethakul, dar la fel de tropical, Abdellatif Kechiche probabil că a vrut să-i împlinească visul regizorului din Boogie Nights, de a târî un porn flick până la treptele art house-ului. În timpurile astea minunate, nici nu se merită să faci altceva. Am rezistat satisfăcător celor trei ore ale filmului, m-am călit zdravăn la Heaven’s Gate (Cimino, 1980) în variantă restaurată de patru ore plus, genul de film aflat la graniţa dintre capodoperă (e un cuvânt inventat de critici, n-am ce să fac) şi antonimul capodoperei; efectiv nu-ţi dai seama dacă e cel mai bun film pe care l-ai văzut sau cel mai prost. Şi atunci am plecat fericit din acelaşi cinema: în cele patru ore am dormit, am văzut un film, am mâncat nişte batoane de susan, am corespondat cu câteva contacte, am fumat cinci ţigări. Când eram mai tânăr m-a sărutat o lesbiancă, un fel de catastrofă a iubirii de care auzise tot satul. Cum a fost, m-au întrebat şi ei. A fost ca un fel de sărut al morţii, umed. Parcă aş fi atins cu buzele nişte rezistenţe de reşou. Treacă-meargă, lesbiencele astea două nu s-au despărţit din cauza mea, asta-mi mai lipsea, să dau şi socoteală pentru ce-am făcut. De la ele am învăţat şi eu nişte curiozităţi din meandrele frecării aceluiaşi sex, printre care şi obiceiul ca lesbiencele să se fută ades în cadă. (Palme d’)Or, Kechiche a filmat partidele de pizdit într-un singur loc. Totuşi, se recunoaşte că a avut ce învăţa din industria pornografică, scenele cu bulină sunt extrem de corecte tehnic şi duse până la capăt. Nu pot să nu laud simetriile corporale perfecte pe care le-a capturat în patul conjugal, vorba vine, aproape decorporalizându-le. Adèle şi Emma se preschimbaseră în nişte sculpturi venusiene, care se canibalizau orgasmic prin pizdă, cumva. La fel, lesbiencele mi-au deschis multe uşi într-ale erotismului teoretic, de la ele mi-au parvenit primele recomandări din literatura erotică. Recunosc ataşamentul lor faţă de rafinamentul intelectual, însă dialogurile în care una sau alta dă arama pe faţă, de la ce ideologie se revendică, sunt prea false. În special, când Emma, interpretată de Léa Seydoux, îi explică prostuţei şi târfuliţei de Adèle cum stă treaba cu Sartre şi Existenţialismul este un umanism, e prea mult! La pol opus, dialogul, când se vrea a imita nivelul şcolăresc, pică în cap de cât de mecanic şi stupid poate fi (ex.: Îmi place şcoala. Învăţ multe lucruri la şcoală. Nu-mi place când profesorul interpretează, pentru că nu-mi lasă imaginaţia să-şi facă de cap etc.). Puţină decenţă! Nemaivorbind de comentariile unei doctorande referitoare la Klimt (Nu-mi place Klimt, picturile lui sunt prea înflorite) sau ale Emmei la Schiele (Da…, Schiele e cam întunecat). Cam în halul ăsta. Am oroare de noua obsesie a cinema-ului francez de a da spaţiu sistemului lor de educaţie, pretinzând şocuri de spontaneitate. Doar amintirea de pe vremea studenţiei, când o franţuzoaică m-a întrebat de unde sunt şi i-am spus, din România, e suficientă. Lasă-mă, lasă-mă să ghicesc capitala, s-a repezit imediat. Bine, dacă tu vrei. Belgrad?, mă întreabă. Eh, ce era să mai spun! Şi discutăm de o universitate pariziană! În ceea ce priveşte educaţia din Franţa, nu e nimic interesant de arătat, în afară de cât de incontrolabil de mediocri sunt înscrişii. Terminaţi odată cu prosteala asta umanistă! Altă doagă: nu am nevoie să văd toate tipurile de retardări adolescentine, chiar dacă filmul are trei ore şi chiar dacă e vorba despre viaţa unei adolescente! La ce mi l-a pus pe neavenitul ăla în prima oră a filmului, care invită fetele la o shaorma şi ascultă hard-rock şi iubeşte sincer?! Să mai ponderez judecăţile. La vie d’Adèle are o imagine bună şi o scenă de 5 minute (nu mă refer la cele de sex), care cred că poate fi copiată pentru masterclass-uri în actorie. Scena în cauză aduce o concluzie de bun simţ: Nu există iertare pentru târfe! Altfel, La vie d’Adèle este un film în care, pot mărturisi împăcat, am văzut o femeie frumoasă. Léa Seydoux. În rest, faceţi şi gândiţi ce credeţi de cuviinţă. Eu am nişte haine de pus la uscat.

Comentarii

comentarii