Am început să citesc Bărbatul de la gară purtînd încă în nări mirosul gărilor de demult în nopțile reci, gări pustii, cu oameni ghemuiți de frig prin sălile de așteptare și cu imaginea, în gara din Reșița, a unei duzini de mistreți împușcați, așteptîndu-și propriul mărfar.

Exploziile, moartea și singurătatea sunt prezente și în romanul lui Jennifer Johnston, o carte bine ținută în frîu, cu un personaj feminin, Helen, destul de excentric și cu atît mai credibil, pe lîngă care violențele din jur par a se strecura hoțește.

Eu n-am simțul datoriei, replică ce i-o adresează Helen fiului ei Jack, la reproșurile acestuia că nu înțelege realitățile Irlandei, reprezintă leit motivul cărții și poate reprezenta o pistă destul de onestă în căutarea înțelesurilor (bine mascate) ale cărții. Eu l-am citit, leit motivul, ca pe o ieșire completă din istorie, dar nu ca urmare a dramelor personale, sau cauzate de război, ci ca pe o dorință egoistă de nu fi atins(ă) nici de istoriile mari, nici de cele mici. Războiul ajunge la Helen mediat, prin povestirile celorlalți, de iubire fuge.

A nu-ți dori nimic, să nu te legi de nimeni și nimic, doar să pictezi.

Îmi place discreția autoarei Jennifer Johnston: nu am văzut ecranizarea cărții, cu Julie Christie și Donald Sutherland, dar stilul ei permite cu dărnicie intervenția regizorului. Îi poate „dărui” accente de înstrăinare a omului cauzată de război, sau o înstrăinare venită dintr-o inadaptare impermeabilă – indiferentă la factorii externi. Depinde numai de regizor și de ce vrea piața.

În gara Knappogue pe care Roger, bărbatul de la gară de care Helen se simte atras, începe să o reconstruiască, nici măcar un mărfar nu va mai apuca să treacă.

Jennifer Johnston, Bărbatul de la gară, traducere de Antoaneta Ralian, Humanitas fiction, 2009, în colecția Raftul Denisei

Comentarii

comentarii