Nu cred în excepţii, în iluzii. Ce poate să demonstreze o excepţie, până la urmă? Că se poate? Hai să… Excepţiile nu salvează starea de ridicol şi, pe lângă asta, mai sunt şi nefericite (în mod conştient), de ce nu, enervante. Ce vreau să spun e că literatura americană e scrisă de indivizi cu personalităţi care acaparează etc., de oameni cărora li se fâlfâie de operă în primă fază şi faze, irosindu-se în intensificarea personalităţii şi transformarea lor, ca autori, în personaje. Cam asta păţesc şi românii, numai că lor nu le iese. Vor să fie şi ei superstari, dar toată treaba asta se petrece la nivel local. Ca regulă, literatura europeană e o demonstraţie, o încercare etc. că n-avem de-asta, dar putem asta (simplificat). În Europa, personalitatea este o ciupercă mutantă. Conştienţi că nu o au, scriitorii nu năzuiesc să se dedice conturării ei. Europenii s-au concentrat prea mult pe raţiune, defect din Antichitate. Viaţa europenilor este cea mai plictisitoare dintre toate. Ce vor ei, de fapt, e să ne convingă că ideile lor pot fi interesante. Dar asta, printr-un brânci, camuflat într-o atingere, cade în şanţ. Întorcându-ne la americani, avem o colecţie de eseuri despre recluziune, moarte, ignoraţă ca forme ale dispariţiei. Cartea a fost publicată sub titlul interogativ, How To Disappear: A Memoir for Misfits, scrisă de Duncan Fallowell şi încoronată cu PEN Ackerley Prize 2012. Mai jos, Duncan Fallowell vorbeşte despre How To Disappear, acompaniat fiind de o Lună săltăreaţă! Luaţi măsuri propice de siguranţă, tipul ăsta a mai scris şi Drug Tales. Fallowell a dedicat volumul How To Disappear unui prieten apropiat pe care nu l-a cunoscut niciodată.

Comentarii

comentarii