fragment din cartea oameni, de Mihai Mateiu

Repetă încă o dată poezia, cu voce tare – fără greşeală. Între timp mama îi întinde bine ştrampii, îi trage peste cap rochiţa nouă cu volănaşe şi îi încheie nasturii de la spate, apoi baretele pantofilor de lac. La sfârşit îi mai aranjează o dată funda roşie din păr şi îi cere un pupic – i-l dă repede pe obraz şi o ia la fugă pe scări, oprindu-se doar în sufragerie. Dă ocol bradului încet, privindu-l atentă – globul de la intrare n-a fost mutat din loc, nici ciucurii covorului n-au fost clintiţi, aşa că poate răsufla liniştită. Se lasă în genunchi şi se strecoară înăuntru, apoi se aşază turceşte pe perna cu broderie. Globul-oglindă îi rotunjeşte caraghios chipul – arată de parcă ar sufla în ceva, umflându-şi obrajii. Pe aceeaşi crenguţă e prinsă cu clemă o lumânare pe care-o va putea aprinde când se face întuneric. În partea cealaltă, unde e cămara, atârnă una lângă cealaltă trei bomboane – sunt pline toate, nu doar ambalajele. Apleacă o creangă şi priveşte afară pe fereastră. Masa cea mare, mutată de dimineaţă lângă calorifer, e acoperită acum de o faţă albă cu dantelă pe margini. Chiar pe colţ, îngrămădite pe o tavă de metal, paharele reflectă lumina candelabrului scoţând clinchete imperceptibile. În spatele lor, sticlele stau aliniate ca nişte soldaţi – capacele lor de metal lucesc asemenea unor coifuri, etichetele sunt scuturi cu blazon. Centrul mesei e ocupat de nişte platouri acoperite cu folie – smârcuri îngheţate – şi dincolo de ele e o stivă de farfurii care închipuie, de bine de rău, un turn de cetate. Pe platoul cu picior pentru tort a aterizat deocamdată elicopterul fratelui ei, discordant în ansamblul câmpului de luptă. Băieţelul tocmai intră în cameră, smiorcăindu-se cu bărbia în piept şi urmat de taică-său, care încearcă să-l consoleze: „Lasă, Răzvan, moşului o să-i placă şi dacă te-ncurci”. Acum nu are chef de el. Închide ochii şi scrutează un câmp nesfârşit de zăpadă peste care se bombează un cer plumburiu, greu – nu e sigură dacă vine pe pământ sau prin aer. Rudolf e un ren zburător, asta o ştie oricine, dar poate că uneori are chef să lase urme pe zăpadă. Un acord neaşteptat o face să tresară şi să deschidă ochii – aşezată pe taburetul din faţa pianinei, mama şi-a lăsat mâinile pe claviatură, privind în jur pentru a observa efectul. Tatăl reacţionează prompt, începând cu o voce îngroşată: „O, brad frumos, O, brad frumos…” Se aude şi vocea înaltă a mamei, în timp ce degetele ei lovesc clapele – nu e o melodie care să le facă să alerge, aşa că se întoarce la bradul ei. Răsuceşte un glob albastru şi îi dă drumul să se învârtă, apoi rupe câteva ace şi începe să le fărâmiţeze. Îl împinge cu piciorul pe Răzvan, care încearcă să vină lângă ea, făcându-l să se smiorcăie din nou – în vocea tatălui, care o ceartă, nu simte nicio ameninţare. Îl urmăreşte cum toarnă în două pahare, aşezând apoi unul în faţa mamei, pe pianină. Ştie cum e băutura aceea de la ziua ei, când a gustat din paharele rămase pe masă în timp ce părinţii îi conduceau pe musafiri la poartă. Acum ar bea un sirop de zmeură cu sifon, dar nu prea îi vine să-şi părăsească adăpostul – o să rămână acolo în continuare, pândind.

————————-

Volumul de proză scurtă oameni a fost publicat la editura Casa de pariuri literare în anul 2011. În 2012, Mihai Mateiu a refuzat Premiul pentru Debut pe care l-a primit pentru oameni, din partea Uniunii Scriitorilor din România, filiala Cluj-Napoca.

foto // captură din Out of Bounds

Comentarii

comentarii