Am luat decizia să îmi diseminez propria corespondenţă electronică ca protest împotriva oricărei forme de supraveghere (vezi programul PRISM; – Păziţi-mi-aţi sicriul din interior!). OK, asta ar fi partea militantă a deciziei mele, de a arăta că, în general, ne ocupăm cu alte lucruri (un fel de a nu spune nimic combinat cu degeaba). Dar mai e şi o parte inspirational, aşa, cum le place la americani. Dacă nu o depistaţi, înseamnă că nu există. Nu mergem pe încredere, ci pe fizică. E-mailul de mai jos (transcris) l-am ales semi-aleatoriu (unele e-mail-uri au un rând; ce rost avea?). Pe cât de personal e scris pe atât de distanţat mi se înfăţişează acum. Pare că ne cunoaştem de-o viaţă şi că mâine dimineaţă vom bea o cafea împreună. Dar, din raţiuni pe care nici NSA nu le poate demonta, s-a rupt legătura dintre noi. De trei ani nu mai ştim nimic unul de altul. Dar la vremea la care mi-a scris acest e-mail ne cunoşteam foarte bine. Vă doresc distracţie plăcută cu intimităţile mele!

Notă: Poate că aşa ceva vom experimenta prin proiectul We Think Alone, al Mirandei July.

În ataşamentul e-mail-ului am primit această imagine, cu titlul: „Trebuie să fie ciudat să ai dar încă să nu deţii.” Cartea se află, în prezent, în posesia mea.

Aşa sunt dimineţile aici. Calde, umede şi mirosind a alge. Uneori aluneci pe frunze, uneori calci în bălţi, dar e abur. Pentru că plouă, trenurile vor schimba linia la care vin în mod normal şi cel mai probabil nu-mi voi da seama, apoi voi alerga pasarela în timp ce trei veste fosforescente cu plăcuţele lor circulare îmi strigă “This way, miss, this way”, simultan, am început să râd, aveam iluzia unui musical. Ca de obicei, grupul de băieţi de 13, poate 14 ani, se adunaseră în colţul unei mici intersecţii, pentru a nu ştiu câta oară: “Excuse me, miss, could you go into the shop and buy us some fags? Please, miss.” Să le distrug iluzia că pot, să le spun că teoretic îmi e interzis? Mă amuz teribil. “Could you, miss, this way, miss.” M-am întors pe o stradă, cea mai pustie stradă, Boulton Road, un platou de filmare părăsit, nu înţelesesem până atunci intenţia sonoră a tocurilor, ziare zburând, tot tacâmul, şi numai paşii mei, nici măcar o fereastră deschisă, o uşă, vreun plămân străin, nimic. Nici măcar ploaie. Cravata profesorului de drept era strâmbă azi-dimineaţă şi aproape am vrut să-i fac nodul ca lumea, apoi mi-am dat seama şi am continuat amuzată lucrul despre cum a schimbat un melc faţa judiciară a ţării ăsteia. Să râzi, să râzi(, să râzi!).

Colegul Andrew se tot agita şi mă irita îngrozitor, m-am întors, mâna stânga în sus pe mâneca dreaptă, mâna dreaptă în sus pe mâneca stângă, “What are you doing?!”, el: “I’m taking off my bra.”, eu tac o vreme, el continuă, “It’s itchy, you know”, încă tac, o bretea, două bretele, şi, hahaha, era roz, de sub cămaşa lui. E un personaj cel puţin curios. Are douăzeci de ani, a fost logodit, e bisexual, a rupt logodna pentru că la fel era şi tipa, care de altfel a încercat de mai multe ori să îl omoare, îşi poartă fratele în jurul gâtului într-o sticluţă, cenuşa cel puţin, şi a fost diagnosticat cu sindromul personalităţii multiple… Toate, după spusele lui.

Enough about that.

Şi chiar dacă ar fi să te laşi mereu convins de propriile păreri, în final, încerc, încerc, nimic din ce faci nu e în zadar. S-ar putea să nu mă crezi, dar vei fi convins. Ţii minte când ţi-am zis că noi creăm lumea? Să nu îndrăzneşti să mă contrazici. Azi am terminat piesa la engleză, ultima mea replică “Love apart, it’s the only education worth having”. La sociologie, vorbeam despre studiul unei feministe referitor la tratamentul separat pentru copiii din aceeaşi familie, dar de sex opus, exemplu, pentru băieţi, “You’re a naughty boy”, comentez fără să îmi dau seama, “…as if coming from a paedophile.”, profesoara îmi oferă o grimasă ca scoasă din Strigătul lui Munch.

Mă trezesc întotdeauna înaintea tuturor, iar într-una dintre dimineaţile trecute, încercând un mic dejun, mă uitam la minunatul aparat făcător de cafea, în următoarea oră va fi fost folosit de două ori, eu voi fi ajuns… pe trotuar, şi dacă aş lua cu mine o miniatură (care chiar există) dacă e să ajung la Sighet, şi cafeaua din Franţa, pentru că eu n-am de gând să zbor, şi dimineaţa următoare să-ţi spun, rămasă fără răbdare, ”work your magic” şi tu o să râzi, apoi cafeaaa. De fapt, apoi mi-a sunat alarma. Eram trează de o oră deja.

Mi-am petrecut una dintre serile trecute cu un mic album/studiu despre nudurile lui Matisse, motiv pentru care noaptea trecută am visat un milion de femei în dans şi aveau corpurile pictate, dar nu aveau piele, mi s-a spus că pictura e pe pielea lor. M-am trezit greu. Am crezut că ai dormit după, nu înainte de a-mi fi scris. Am timp azi să-ţi număr minutele corecte.
Nu-mi vine să cred că nu ţi-am mai spus. Scrisesem un eseu pentru olimpiada de engleză, trebuia să fie descriptiv şi, mă rog, printre altele, am torturat pe cineva. E posibil să fi folosit cuvântul “excruciating”, e posibil să îl considere un cuvânt imposibil de folosit, e posibil. Mi-a spus că el îşi dă seama de multe despre un om când îi citeşte ceva, “despre tine îmi dau seama că gândeşti ca un psihopat criminal”. Niciodată nu m-a mai pus să răspund în clasă de atunci. Ce linişte. Pentru o vreme a încercat să-mi spună Andrada, sună noroios venit din partea lui.

Ştii, i-am spus, i-am spus lui Xiourouppa de cost, dar gândeşte-te cât poate să coste drumul, dus-întors, un exagerat 8-9-10 milioane de persoană. Un preţ de maxim 200 de lire. El face asta într-o zi sau două. Cu toate astea, se va răzgândi, se va răzgândi, va uita, trebuie. Pentru că eu nu am de gând să îi traduc minut de minut, eu nu am de gând să mă las plimbată unde şi când vrea, eu n-am de gând… eu am să tac, pentru că nu e cazul, nu se va întâmpla, dacă e să vin, am să vin doar eu, pentru o aprobare nu am nevoie de compania lui şi a altor elevi, cu siguranţă nu.

Zici că nu suporţi engleza vorbită. Cred că dacă ar fi cazul să-ţi vorbesc vreodată în engleză, ţi-aş vorbi cu un uşor accent britanic. Şi e un fapt neobişnuit, pentru că eu am refuzat influenţele britanice şi am să le tot refuz atâta timp cât sunt aici. Nu ştiu cât mi-e de dor de bunica mea, dar cert e că îmi lipseşte Răduţi. Mă aşteptam într-un fel, dar mă apuc să îi traduc cărţi, mi-ar plăcea să audă alte realităţi, e ciudat. Proiectul tău. Ce temă are? Nu am suferit prezentările. Nimănui. Ale mele au fost îngrozitoare, colega aia, argh, fata aia, incapabilă, la primul proiect am afumat-o rău de tot, mi s-a tot plâns, iar titlul proiectului l-am scris în cafea, şi am fost revoltată, mama mi-a tot spus că nu scriu cum trebuie, aşa că s-a băgat în cafelele mele şi a scris ea, bineînţeles că strâmb şi disproporţionat, nuuu, cum să scriu eu „Le Dauphin Perdu”, nu se poate, gata, gata. Eseurile. Eseurile? Sper că îţi dai seama că Răduţi te va discuta şi-ţi va plânge absenţa pentru restul profesoratului, and beyond! Mi-e greu să mi te imaginez în rolul unui profesor universitar. Numai prezentările filmelor. Sigur, i-ai domina, dar nu văd, nu văd.

Întrebarea aia. ÎNTREBAREA AIA!!! Ce a înţeles… Imaginează-ţi, revoltată de ceva oricum intangibil şi incontrolabil, dar nu înţeleg de câte ori va mai trebui să auzi întrebarea sau orice alt fel de propoziţie în care nu se înţelege. M-am speriat puţin, când ai spus „Andrei”, am crezut pentru o secundă că se căieşte. Abuladze, da, Abuladze! Şi apropo de Răduţi şi filme. Ne-a spus odată în timpul unei ore, vorbeam despre Hitler, nazism, cum s-a putut întâmpla, supunere, ne-a spus despre un profesor care discuta cu studenţii săi despre exact acelaşi lucru, le-a propus un proiect, elevii excepţionali, veşnicii supuşi ai disciplinei, ai puterii, se extinde în toată şcoala, dizidenţii sunt rari şi în majoritate eliminaţi. E vorba de The Wave, am aflat recent, şi instantaneu m-am gândit că tu i-ai spus. Va trebui să aştept pentru Notre Musique. Şi începe să-mi cânte capul, „can you wait for ever, if time is all it takes”.

Poate ar trebui să urmezi exemplul lui Cioran. Exemplul biroului plin de dicţionare.

Mă gândesc acum. Nu trebuia să fii la şcoală când mi-ai scris? Eu atunci tocmai terminam şedinţa la grupul de conversaţie în franceză. Mi s-a oferit un nou partener. Din fericire, el chiar ştie franceză. M-a întrebat totuşi…”Qu’est-ce que c’est… dèlits?”. Pentru un moment, pentru un moment…

Aici nici măcar nu a început ploaia. Ei spun că atunci când începe, nu încetează până în martie.

Ei spun, ei spun, ei spun.

Certificat de autenticitate al e-mail-lui.

Comentarii

comentarii