Ieri: primesc un mesaj de la un prieten din facultate (anii s-au scurs, distanțele s-au lăbărțat): „Îmi lipsesc trei lucruri: trecutul, prezentul și viitorul”. N-avem.

Bărbat atletic de 35+ (în lingua urbanistica, „atletic” înseamnă „futabil”, așa am impresia), pe strada George Enescu din București, vorbind la telefon într-o după-masă: Daaa, mamăăă, sunt beatăăă. 

O femeie citea în metrou romanul (de dragoste, se subînțelege) Până dimineață, căsătoriți, scris de o verișoară a Sandrei Maro. Eu în picioare, ea pe scaun (gentleman până la capăt de linie). Dintr-un înalt inconfortabil spicuiesc un dialog între personaje:
„— Ți-a plăcut contactul sexual?” Am murit.

De fapt, în România, poezia nu s-a născut la sat, ci în timpul unui transport în comun. Un băiat și o fată, probabil în drum spre școală, îi bârfeau pe bătrâni. Bătrânețea, cum știm, e indisociabilă de curba copilăriei. La un moment dat, băiatul, amintindu-și de primii ani, îi spune fetei: Eram atât de singur, că nici prieteni imaginari n-aveam…

Excepționala remarcă a lui Neagu Djuvara din Între Orient și Occident: „Pentru călătorul apusean, la sfârșitul veacului al XVIII-lea, Moldo-Valahia înseamnă intrarea în Turcia – sau, dacă vine dinspre Răsărit, înseamnă că nu a ieșit încă din Turcia”.

O discuție chiar fascinantă: supraviețuirea miraculoasă a lucrurilor moarte. Ultima generație de puști din Occident. Toată lumea face mișto de ei pentru că locuiesc cu părinții. Trăim într-o lume în care ISIS – un dinozaur absolut dpdv. ideatic – e fenomenul n^o 1. Trăim într-o lume bătrână, asta e senzația mea. O lume bătrână, ținută în viață de tehnologie. Vestul e – sau devine – o civilizație de eunuci. Nu mai există nimic care să legitimeze valorile virile în cultura vestică. Minoritățile sunt singurele care mai posedă o legitimitate a violenței discursive, culturale. Voilà, în ultimul Mad Max, eroul nu e Max, ci o femeie. Dacă Occidentul ar supraviețui într-o bulă, fără refugiații arabi, fără restul lumii, fără încălzirea globală, peste cel mult două generații, n-ar mai exista diferențe între bărbați și femei, psihologic vorbind. Băieții vor începe să se joace cu păpuși și să se îmbrace în roz. Ăsta e viitorul. Asta e situația.

Imemoriala întrebare dacă există sex după moarte (sentimentul bântuitor că am trăit destul, dar nu ne-am futut îndeajuns). Da, va exista pentru cel ce va ști să negocieze bine cu mortul! Într-o țară nordică, o inițiativă legislativă pune în discuție posibilitatea testatorului de a-și dona corpul neînsuflețit unui necrofil pofticios. Miam miam miam. Era și timpul să dispară cuvântul profanare din dicționar.

Cum devii cu 1 cm mai categoric în vreo privință, cum începe unul să te tragă de urechile de porc: „Cine ești tu să…?!” Dau dreptate vocii naratorului din Insuportabila ușurătate a ființei (parcă! – mai mult ca sigur!): medicina a dat peste cap concepția de destin (de Dumnezeu)! Carevasăzică, cine ești tu să nu mori dintr-o febră comună?! Cine ești tu să strici planurile Domnului? Îi privesc cu scârbă pe indivizii trecuți de prima bătrânețe, fentatori ai destinului, care încă mai au tupeul să facă haz de necaz și să spere. Pe acești debili care dau în mintea copiilor mai des decât urinează. Dacă aș afla într-o zi că am împlinit 40 de ani, m-aș împușca în cap.

Dar vorba din Inland Empire: Cu țâțe ca ale tale, întotdeauna mai rămâne o speranță. Nu te vom uita niciodată. Amin, bitch.

Foto © The Chronicle

Comentarii

comentarii