Românii nu au vocaţia memoriei. Ne-o reaminteşte de fiecare dată câte un străin, cu blândeţea unei remarci: Dinu Lipatti, cel mai mare pianist român, acel înger al pianului, se bucură de recunoaştere în România? Desigur, cine ar spune nu? Nu întrebaţi dacă înregistrările lui se găsesc la magazinul “Muzica”! Sau dacă Televiziunea Română a realizat vreun film documentar despre pianistul dispărut la 33 de ani. Dar, pe bulevardul Lascăr Catargiu, casa familiei Lipatti poartă oare o placă memorială? Ultima dată când am trecut de acolo, casa era de vânzare… Cum l-am celebrat pe acela, dispărut dintre noi prea devreme, care a întrupat simţul perfecţiunii, mergând, ca toţi cei mari, până la renunţarea de sine?

Discuţia e vastă, căci implică o dezbatere asupra valorilor româneşti şi a felul în care sunt ele celebrate la noi. Să ne mărginim la câteva fapte. La cererea unui tânăr pianist belgian, Julien Libeer, am căutat partiturile celor câteva compoziţii pe care le-a lăsat: Sonatina pentru mâna stângă, Trei dansuri româneşti, Nocturne… Tânărul mi le ceruse pentru a interpreta un recital în amintirea lui Dinu Lipatti la Luxemburg. Am încercat să le găsesc, prin prieteni. Muzeul George Enescu din Bucureşti nu le are. Uniunea Compozitorilor nici atât. Am fost trimis la Biblioteca Academiei, fără prea mari şanse. Am întrebat dacă nu se găsesc pur şi simplu la magazinul “Muzica”… Am fost întâmpinat cu un zâmbet neîncrezător. În cele din urmă, am scris primului său editor, Salabert, la Paris. Le-am primit prin poştă într-o săptămână.

Dar, adâncind cercetările pe internet, am descoperit o Dinu Lipatti Society, ce funcţionează pe Facebook. Este animată de un cercetător canadian, Mark Ainley, şi de tânărul pianist belgian de care tocmai am vorbit. Au pus laolaltă resursele de care se poate dispune pe internet. Canadianul a remasterizat câteva înregistrări, la parametri mai înalţi decât erau CD-urile publicate de EMI. Am găsit acolo link-uri la câteva înregistrări de probă, rarisime, care mă aduceau în intimitatea exigentă a studiului marelui pianist. Date, interviuri, fotografii. Am intrat pe nesimţite, într-un spaţiu virtual, care alcătuia online un muzeu, sau o casă memorială, pe care nu le-am găsit la Bucureşti. Admirabil! Nucleul unei comunităţi… Care, de altfel, nu întârzie să apară, aşa cum mi-au indicat zecile de mesaje postate pe forum, venite din toate zările. Pe aceste nisipuri mişcătoare se poate oare construi ceva? Să încercăm în perioada următoare…

Comentarii

comentarii