Au trecut mai bine de trei săptămâni de când mi s-a cerut să scriu pseudo-jurnalul meu de călătorie. Nu, nu lenea şi delăsarea m-au făcut să amân atât, am aşteptat începerea şcolii înainte de a scrie o reuşită compunere cu titlul „Cum mi-am petrecut vacanţa de vară” (că tot se poartă nostalgiile). Da, nu mai sunt elev, la dracu’, nici voi nu mai sunteţi elevi între timp, deci tre’ să fim bătrâni de-a dreptul. Nu ne mai petrecem cele trei luni de vacanţă la bunici, mâncând gumă turbo, jucându-ne fotbal „La popicărie”, golind apa din sticle de lapte. Pentru noi, vacanţa se numeşte de-acum concediu şi nu mai are trei luni.

Cam cât de puţin durează un concediu? Al meu a fost de opt zile. Opt zile în Copenhaga, Malmo şi Roskilde. Da’ putem rotunji totul la câteva zile în Copenhaga. Vă sfătuiesc de pe acum, dacă e să plecaţi într-acolo, în Malmo să nu mergeţi. Singura parte interesantă din Malmo e podul care îl leagă de Copenhaga. Da’ podul ăsta îl puteţi vedea şi din Copenhaga, deci, din nou, nu are sens. E cel mai mare pod din Europa, şi leagă Scandinavia de Europa Centrală şi de Vest. Impresionant, ştiu. Deja căutaţi bilete de avion într-acolo. Mai am încă o poveste despre pod. De fapt, e pe trei sferturi pod şi un sfert tunel. Pe sub apă. Asta chiar e o informaţie preţioasă. Pentru moment, am crezut că vacanţa mea a fost distrusă timpuriu de o inundaţie, când am văzut că un sfert din pod este scufundat. Voi să nu vă speriaţi, e o ingeniozitate: ca să nu afecteze traficul naval, oamenii au construit o insulă artificială care este conectată de Malmo prin podul propriu-zis şi de Copenhaga printr-un tunel subacvatic. Altfel, Malmo e un oraş micuţ, bine organizat (dacă ignori că biletele de autobuz le poţi cumpăra doar prin SMS, şi doar dacă ai număr de telefon suedez), cu oameni simpli şi amabili. Cu bere scumpă şi alcool puţin. Un fel de Sibiu mai scump, da’ poate sunt eu superficial că orice oraş care are Piaţă Mare şi Piaţă Mică îmi aminteşte de fosta capitală culturală europeană. Oricum, Sibiul e mai animat ca Malmo. Deci aţi putea încerca Copenhaga şi Sibiu pentru vacanţă.

Roskilde… E un fel de sat/oraş. Incredibil de mare, puţin documentat turistic, da’ plin de surprize. E locul unde te poţi pierde pe străzi pentru că eşti prea atent la frumuseţea caselor, la iarba (ireal de) verde şi la modul relaxat în care îşi duc oamenii viaţa. Roskilde poate fi exact liniştea de care ai nevoie. A fost ca ţara aia pe care nu am avut-o, da’ am admirat-o mereu în scrierile lui Blaga, Topârceanu şi alţii. Roskilde e locul ăla unde plouă și nu prea îţi pasă că plouă. Îmi amintesc de muzeul vikingilor (un pic prea aranjat totul; senzaţia asta că nordicii se gândesc la toate amănuntele parcă lucrează câteodată împotriva lor), da’ şi mai bine îmi amintesc de şoferul ăla de autobuz care m-a invitat să urc chiar dacă nu aveam bani de bilet cu preţ întreg (mi-a vândut un „barn ticket”, bilet de copil).

Înainte să trecem la Copenhaga, reţineţi încă două lucruri despre Malmo. Turning Torso, considerat simbolul noului Malmo, o clădire impresionantă arhitectural (nici asta foarte mult, dacă aţi văzut Dancing House din Praga). Şi biblioteca publică, unde poţi intra, citi şi asculta fără nici un fel de permis. Interiorul aduce aminte de cataloagele Ikea, in a good way. La secţiunea „Limba română” l-am găsit şi pe Emil Brumaru (mulţumim ICR, bună seara domnu’ Marga, bine aţi venit!) Şi, hai fie, dar la limită, Grădina Regală, sau ceva de genul (e lângă bibliotecă, nu aveţi cum s-o rataţi). Am mers acolo aşteptându-mă la un spaţiu perfect amenajat (nordici!) cu flori superbe, şi m-am trezit într-un loc neconvenţional, cu grădini separate, fiecare amenajată de către un arhitect suedez: fie cu plante ce păreau mai degrabă buruieni, fie neamenjate intenţionat, pentru a replica fidel sălbăticia naturii.

La Copenhaga mi-am făcut planuri. Că prima mea maşină va fi o barcă. Copenhaga e locul ăla care ţi-a plăcut atât de mult, încât nu poţi să spui ce ţi-a plăcut, pentru că ţi-a plăcut totul. Copenhaga e ca o oglindă. O oglindă, aşa cum o înţelegem noi, inginerii. În Copenhaga, tot ce e negativ în tine se transformă în pozitiv. Tristeţea se transformă în ceva creativ (ca-n cărţile bune), solitudinea se transformă în dorinţa de socializare. Sau poate că, totuşi, pe celălalt mal, cineva se plimba singur, tăcut, inadaptat. Câteva recomandări punctuale, căci gândirea inginerească intervine şi îmi ordonează memoria, sabotând visătorul încă rămas cu gândul la fata ce pedala cu spatele drept şi cu o sticlă de rose în mână. (Ea mi-a redefint conceptul de sexy, şi deşi mi-ar fi fost greu să îi fac o cerere în căsătorie, ajutat de cele trei cuvinte pe care le ştiu în daneză, mi-am promis, ei şi mie, că mă voi întoarce într-o zi):

– Cartierele de imigranţi sunt pitoreşti şi oferă cea mai bună mâncare din Copenhaga. Într-unul dintre ele, găsiţi şi cimitirul unde sunt îngropaţi Hans Christian Andersen şi Søren Kierkegaard. Nu ştiu dacă aşa sunt toate cimitirele din Danemarca (sau Copenhaga), da’ aici aveai impresia că eşti într-un parc (poate pentru că totul era acoperit de o iarbă incredibil de verde, omniprezentă în Copenhaga, de altfel; poate pentru că, pe-aici, pe-acolo, erau oameni care se bucurau de un picnic la soare, alături de cei dragi, trecuţi în lumea de dincolo (?!).
– Nyhavn, locul din Copenhaga care te face să crezi că eşti în Amsterdam, că ai fumat ceva, şi doar te imaginezi în Danemarca. E scump, simpatic şi plin de diverse ambarcaţiuni ancorate şi transformate în hoteluri sau restaurante.
– Christiania. E de neratat pentru orice hipster. Zic doar atât: e un „oras liber”, independent de Danemarca, stat în stat, cum ar veni. O republică de la Ploieşti în secolul 21, cu mai mult succes însă. La intrare tronează o inscripţie cu „You are now leaving the EU”. Consumul de marijuana este tolerat de poliţie. Nu am simţit miros atât de intens de iarbă nici în Amsterdam. Se fumează fără nici o jenă, iar pe strada pe care sunt tarabele ce comercializează drogul începătorilor sunt interzise fotografiatul si alergatul! Totul are un aer relaxat şi non-conformist, de la duşurile comune, la casele construite și pictate chiar de oamenii ce le locuiesc, până la berea produsă local.

Închei descumpănit. Că pe lângă mici şi sarmale, nici grătarul nu e românesc. În Copenhaga, oamenii l-au dus la un alt nivel. Mini-grătare-ready-made pot fi cumpărate din supermarket-uri (cărbunii, grătarul propriu-zis şi chibriturile – toate la pachet) şi folosite, fără inhibiţii, pe fiecare colţisor de iarbă. Am luat o gură de bere la 0.33l, mi-am înfipt furculiţa în hering şi le-am spus-o p-aia dreaptă: „‘te-ţi daţi dracu’, da’ mici ca la Cocoşatu’ tot nu faceţi, băăăi!”. După care m-am îndreptat spre aeroport. Mi-a plăcut mult Copenhaga, da’ trebuia să ştie şi ei cine e Românu’, nu?

Comentarii

comentarii