Cumva trebuie să încep: danezele au curul mare, sunt femei de să-ai-pe-ce-pune-mâna (femininul danez este un corp de măceașă nordică). Într-o zi, la restaurant, o daneză de trei ori mai tânără decât mine mănânca șorici și slănină pe neoprite. Somonul roz-ștremeleag (ce să și mănânc?), decedat într-un mod care stimulează pofta de mâncare versus barbaria angelică a ochilor albaștri a făcut să-mi scadă temperatura penisului la 18°C. Ca să fac față șocului civilizației, am comandat o halcă de vită în sânge, de dimensiunea unui stomac uman. Daneza a cedat psihic (a cerut să i se pună la pachet restul de șorici și slănină). Rezolvarea ecuației cu două fese nu a fost ușoară (având în vedere că danezii dorm cu bicicleta în pat, la concurență cu olandezii): danezele au curul mare din cauza alimentației proaste (exceptând cele din industria dansk porn).

În jumătatea de lună pe care am trăit-o în Copenhaga a fost neobişnuit de cald. Un spaniol – în orice caz, un încins la măduvă – luase peste picior o chelneriţă, întrebând-o dacă nu cumva îi este frig! Da, groteasca latinitate. Ce le place latinilor: femeile, bancurile şi berea. Aşa cum s-a tranşat harta globului de către Istorie, Nordul e sinonim cu bogăţia, iar Sudul cu sărăcia. Odată ajuns, prima senzaţie, tăioasă de altfel, care m-a ţinut îndelung, a fost că mă aflu într-o ţară bogată. Cum m-am întors în Bucureşti, de la aeroport către oraş, m-a luat o greaţă citadină, la văzul capitalei noastre suprapopulate, o mahala turcească, modernizată cu plugul și boii lui Grigorescu („Car cu boi” este un chef-d’œuvre pentru că, atunci când privești tabloul, îți confesezi timid, ca unei iubiri secrete: „Da, aceasta e România.”). Mai rău decât să trăieşti în Bucureşti e să te asfixiezi într-o pungă de gunoi.

Pe danezi i-am mirosit întrucâtva rasişti, lucru care nu m-a deranjat nici cât negru sub unghie. Pentru mine rasismul, la fel ca ecologismul, este o falsă problemă, iar cei care se alarmează de arsura rasismului sunt niște isterici care au impresia că or să reușească ei ce nu a izbutit creștinismul (anume, ca natura omenească să funcționeze doar pe bază de simpatie). Nu aproximez rasismul după naţionaliştii care sunt acum la putere în Danemarca sau după sloganele lor educaţionale de tipul: „În Danemarca se vorbește daneza”. Nenorocul celor sensibili la relații inter-rasiale e că danezii se recunosc ușor între ei: dacă nu ești blond și nu ai ochii albaștri, ești otoman sau de altă naționalitate – nu inferioară, ci, aș spune, „subinferioară” (ce e șocant, venind dintr-un popor care se strofoacă să se curețe de molima trecutului, cum e cel român, e să dai de un popor, cum e cel danez, care experimentează viitorul).

Înconjurat fiind de bruneți și tuciurii (eu neavând părul brunet sau şaten), pe stradă sau în stațiile de metrou, nu de puține ori danezii au crezut că sunt „de-al lor” și au preferat să mă întrebe pe mine (habar n-am ce, că nu știu daneză). Într-o dimineață, am plecat la cumpărături și am zărit în curtea blocului un copil negru, izolat, care se arcuia pe un tobogan. La o oarecare distanță de el, trei, patru copii blonzi care se jucau de-a puțulicile. Privind înapoi spre copilul negru, m-am întrebat: – Măi, dar cu tine de ce nu se joacă nimeni? Vrei să îți spun de ce? mi s-a răspuns silabisit cu o întrebare. Ha-ha-ha, am izbugnit amândoi într-un râs diabolic, de parcă eram luciferi bucurându-se de propriile lor nelegiuri. Dar înainte să dăm de copii, am ținut de ușa scării (!) ca să iasă o doamnă; ea mi-a mulțumit în daneză: – Takk… Eu m-am blocat; dacă nu știu să rostesc „cu plăcere” în daneză, mai bine tac. Mai bine un danez necioplit decât un englez politicos.

Când călătoresc într-o țară străină, am aceeași rutină și ordine a zilelor. Am vizitat doar un muzeu de artă modernă, atât cât se cade, unde am văzut un parter încărcat cu lucrări semnate de Damien Hirst – o zeitate a prezentului, care râde cu curul de „vechii maeștri” prin prolificitatea geniului. De la depărtare, una dintre lucrări părea a fi o oglindă neagră, atât de mare, încât ar fi adunat în ea tot ghinionul și blestemul unei vieți; apropiindu-mă, am văzut că oglinda era compusă din muște moarte. Mai semnificativ însă, în drum spre Muzeul ARKEN, care se învecinează cu Marea Baltică, am trecut pe lângă cea mai înfiorătoare imagine a singurătății: la marginea unui lac, pe o bancă, stătea o femeie care privea în zare. Eu sunt cel care a proclamat uciderea oamenilor singuri și a bătrânilor (iar la bătrânețe o să mă laud cu asta). Acest „cadru” este cea mai repugnantă fotografie pe care am făcut-o vreodată: singurătatea îndoită, singurătatea strâmbă.

În Copenhaga există și un parc în care e legal sexul în public – Ørstedsparken (a se vedea şi Christianshavn şi piaţa de canabis din Copenhaga). Am sperat că voi scoate replica daneză a lui Tokyo Lucky Hole; aveam în cap rochiile vaporoase care acopereau chipurile femeilor, curelele cu zurgălăi şi pantalonii în vine, jumătăţile de pulă băgate în pizdele dilatate, umezirile sclipind… Dar piază rea, nimeni nu făcea sex la lumină. Sex nocturnal, sex nocturnal, sex nocturnal. Cartea mea de fotografie erotică, amânată deocamdată, se va numi Kōbō’s København. Araki, ţin’-te bine! Am făcut turul parcului: bărbaţi şi femei care aşteptau să şi-o tragă între sculpturile hedoniste, inaudibili. Apoi, am oftat: – Oi fi bărbat, dar nu mai pot să te car pe bicicletă! În Copenhaga m-am convins că unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care le poate face un bărbat e să meargă în urma unei femei.

Tot întâmplător am intrat şi în cea mai mare librărie de cărţi vechi din Scandinavia. Munţi de cărţi îmbrăcate în piele (kitsch-uri prerafaelite, cah). Mi-am imaginat ce scrie într-o carte: Bărbaţii au orgasm mai des decât femeile. Mi-am dat dreptate. În ultima încăpere, pe raftul de jos, mă a-trage o copertă verde: o traducere din Kenzaburō Ōe, în care povestea sejurul lui în ţările nordice şi cum şi-a dorit, de când se ştie, să ajungă în paradisul rece al Europei. Ici, colo, un Baudrillard sau un T.S. Eliot rătăcit. Nimic impresionant. A doua zi, ne-am dus în cel mai vechi parc de distracţii din lume: Dyrehavsbakken. Atracţia totală: un roller coaster pe structură de lemn, de ieşeau toate şuruburile din el. La plecare, îmbătaţi de adrenalină, în staţia de tren, am remarcat un porumbel fără un deget la un picior. Nu-i păsa: păşea ca şi când l-ar fi avut.

În Copenhaga e cunoscut și „agreat” un bar pescăresc în care pedofilii merg să agaţe şcolari (ce tristețe că sunt salutat cu „bună ziua”); la fel, o cafenea în care bărbaţii tineri se duc să îşi găsească baba (dacă prind la masă tinere „neștiutoare”, ei le cer numărul de telefon al mamei). Am fost impresionat să văd numeroşi bărbaţi cu copii în grijă. Taţii (danezi) aveau un copil legat de piept și cel puțin unul în cărucior (dacă nu greșesc, în Danemarca, tatăl e obligat să stea în concediu de paternitate cel puțin trei luni – dar o face din iubire). Ca o curiozitate, la grădiniță, în timpul iernii, copiii sunt ținuți sistematic în frig și zăpadă, aproape dezbrăcați, pentru a se obișnui cu clima nordică. Tații își plimbă copiii cu degete mici prin cimitire. Cimitirele din Copenhaga sunt păduri interioare uriaș-miniaturale, cu pietre funerare extrem-distanțate: mai mare dragul să mori! Am un grup separat pe Facebook (însumat, suntem patru băieți) în care, în principiu, ne confesăm pornografii și vorbim despre femei. Le transmit: Băeți, voi știați că Kierkegaard înseamnă „cimitir”? Søren Kierkegaard, cum ar veni, e un fel de Sorin Cimitir. Da, răspunde B., Kierkegaard, acest manelist al abisului.

Periferia din Copenhaga e o periferie plasmuită în meditație.

(Foto © The Chronicle)

Fără să fi luat contact cu cine știe câte popoare, cred că Danemarca e țara mea. Așa cum pățesc îndrăgostiții: știi că ți-ai întâlnit iubirea, când nu mai vrei să cunoști alte iubiri. Nu mai vreau să călătoresc în alte țări. Am găsit, așadar, țara în care vrem să trăim mai departe, departe.

În ziua plecării, în aeroport, înainte de îmbarcare: doi tineri (~30 de ani), rezemaţi unul de altul, ascultau muzică în căşti (el o cască în urechea stângă, ea o cască în urechea dreaptă). Amândoi aveau încălţăminte Adidas, modele diferite. Rar am văzut doi îndrăgostiți ca ei: personaje scoase din Fallen Angels. El era cu certitudine un asiatic, poate un japonez, ea era cu certitudine o europeană, poate o româncă. Nu vorbeau unul cu altul, iar tăcerea lor era de un erotism… (în fine, eu radiez iubire). Cuplul mut era întruchiparea moleculară a versurilor: „În fond, nu trăim nimic de la o vreme / Și suntem la fel de apropiați”. Ah, am uitat: cum era de așteptat, am dat și de români. Pe Strøget – Lipscaniul lor, o gură masculină, asemenea celei din Not I de Beckett, ascunsă în negrul nopții, îngâna: – Dacă-mi sugi un pic pula, îți dau o gură de bere.

Comentarii

comentarii