În fiecare an mă întorc din vacanţă cu o iritare evidentă faţă de România. Faţă de cum am ales noi – pentru că, într-un fel sau altul, am ales – să ne ducem viaţa. Pentru că avem tupeul să ne lăudăm cu o ţară cu potenţial turistic inexplicabil ignorat de lumea întreagă, când n-avem o şosea. Anul ăsta iritarea a fost şi mai mare parcă, pentru că de data asta comparaţia a fost cu Portugalia.

O ţară cu oameni săraci, ieşită la lumină cam odată cu noi. Da, corect, a beneficiat de Europa mult mai devreme decât noi. Dar asta nu explică zâmbetele oamenilor. Nu explică preţurile mai mici. Nu explică turismul dezvoltat agresiv.
Da, Lisabona e un oraş care, la prima vedere, pare părăginit. Faţadele nu sunt zugrăvite. Casele nu sunt renovate. Nu e Paris, nu e Viena, nu e una dintre marile capitale europene. Dar e un oraş prietenos. Unde autobuze turistice circulă din 5 în 5 minute şi cu 11 euro ţi-arată minunile trecutului.

Nu, nu sunt la fel de spectaculoase ca Notre Dame, Big Ben sau Colosseum. Dar cafeaua e excelentă peste tot şi costă cam juma’ de euro. Pisicile năpădesc castelele vechi de secole, mănăstiri de pe vremea Inchiziţiei sunt ascunse printre case şi acum locuite, iar tramvaiele circulă cu viteză redusă şi pentru turişti şi pentru localnicii care se îndreaptă spre piaţă.

Nu, Lisabona nu e un oraş spectaculos. Dar e un oraş unde te simţi acasă imediat.

Nu ştiu cine ar putea să facă asta pentru Bucureşti. Aşa că adresantul rămâne necunoscut…

Comentarii

comentarii