Nisa, o dimineață ploioasă de aprilie. Micheline are 74 de ani și vinde pește de când era copil. “Sunt foarte mândră de asta”, spune cu o voce aspră, a cărei melodie joacă între cel mult trei tonuri. “Veniți, veniți!”, strigă către doi potențiali clienți care contemplă taraba de la oarecare distanță.

Un metru mai încolo, un alt vânzător vrea să eviscereze o doradă. Se oprește când vreau să-l fotografiez tăind peștele. “Fotografiați mai întâi, apoi îmi văd de treabă”, îmi spune. Aș vrea să-l fotografiez străpungând peștele: refuză.

În fiecare dimineață, în centrul vechi al Nisei, în piața Saint François, patru vânzători și niște calfe fac același ritual: întind mușamale pe tarabe, aranjează gheața în niște piramide, aștern peștele în varii aranjamente, dorite atractive pentru cumpărători. Peștele e proaspăt mereu, de obicei pescuit în seara dinainte.

La ora prânzului, strâng totul, iar piața e curățată de municipalitate cot la cot cu un stol de pescăruși gurmanzi. Și oportuniști.

Pe vremuri, tarabele cu pește erau răspândite pe cheiul dinspre miazăzi al vechii Nise și erau aprovizionate direct din bărcile pescarilor.

Viața nu e mai complicată de-atât.

©Rareș Petrișor

Comentarii

comentarii