Desigur, Havana, așa cum ne-o imaginăm, seamănă mai degrabă cu infernul. Cu trotuare prăfuite și oameni amărîți, dar cu pancarte roșii monocolore. Se poate să apară și așa, mai ales turistului însetat de o friptură în sînge, lîngă o lumînare prospătă. Havana, însă, la ea acasă, e altfel. Abia dacă-i vezi ridurile – adînci, e adevărat – cînd stai să-i admiri rochiile lungi, colorate și maniera în care expiră fumul greu al țigărilor de foi.

N-am să mă ascund: sînt de stînga. O călătorie în țara lui Fidel și Che e o mare încercare ideologică în secolul 21. Cu șase luni în urmă, dintr-un Miami complet manhattanizat, Cuba mi se părea o stație de autobuz prăfuită, într-o gaură de provincie, din care nu poți scăpa decît dacă ai o barcă și vedere bună pe timp de noapte. Din Havana, însă, nu mi se pare că aș fi ajuns într-un loc din care să-mi doresc să scap.

Aeroportul José Marti e primul care îți spune, la ureche, că ai ajuns într-o altă lume: pitite prin colțuri, cîteva mucuri de țigară îți șoptesc nostalgic anii 70. Afară aerul e cald, iar de undeva se aude muzică. Nu, nu e Lady Gaga. Paseo del Prado, în Centro Habana, axa rutieră a Havanei, e un fel de Magheru caraibean, cu firme austere și bijuterii arhitecturale eclectice, încărcat de taxiuri sovietice și vechi mașini americane, de trăsuri pentru turiști și fete cu flori în păr. Hotel Telegrafo, Hotel Inglaterra, Gran Teatro de la Habana, el Capitolio. Dar Paseo del Prado nu e  neaparat locul ideal de străbătut cînd vrei să intri în venele orașului. Angelo, ghidul meu spontan, mă îndeamnă să străbat Habana Vieja, așa cum îmi recomandă și cărticica Lonely Planet, dar să nu mă opresc acolo, să trec înspre golf, către gară. Calle Obispo, de exemplu, e drumul ideal. Habana Vieja e renovată integral, pentru turiști, și e o bijuterie în interiorul bijuteriei. Presărată cu terase, plăci comemorative, buchiniști și muzicanți, Habana Vieja te lasă să te urci pe acoperișuri, dacă vrei, să participi la nunți și să cînți la pian în Catedrala San Ignacio, de exemplu, sau să te pierzi prin curți umbroase cu palmieri și țigle albastre. Angelo are dreptate: dincolo de Habana Vieja e Cuba, cea cu pereți scrijeliți și cu gara din care nu mai pleacă trenurile niciodată. Iar dincolo de golf, pe malul apei, e o rafinărie care prelucrează petrol venezuelan. Vorba lui Angelo: e un schimb avantajos – Venezuela vinde petrol, Cuba plătește cu comunism.

De sub pălăria lui de campesino, Angelo îmi spune tainic că în Cuba se simte liber să spună orice gîndește, mai ales dacă vorbește singur, în baie. Pe marginea autostrăzilor care ies din Havana, billboard-urile cubaneze nu vînd detergenți. Ele amintesc doar, printre altele, cîți ani se pot număra de la începutul revoluției din 1959, că el Che poate fi fiecare dintre noi și cîte caiete școlare s-ar putea cumpăra într-o singură zi dacă nu ar exista embargoul american. Embargou care, dincolo de realitatea lui economică, e mai ales un vehicul al justificărilor. De orice natură ar fi ele.

Nu sînt sigur că Angelo ar vrea să plece. Cubanezii iubesc Cuba, așa cum e ea, oricum ar fi. Și nu numai cubanezii. Hermann, de exemplu, cu țigara între degetele pline de cerneală, în atelierul de grafică experimentală din Habana Vieja, unde manevrează o presă litografică veche de 200 de ani. Imprimă o imagine cu o stradă, prelucrată în Photoshop dupa o fotografie făcută la Oslo, la el acasă. Hermann e un mare pasionat de drumeții. Îmi povestește că a văzut toată lumea, în căutarea unui loc în care să se stabilească. L-a găsit la Havana. Încruntat, chibzuit și scandinav, îmi spune că vrea să trăiască mai degrabă într-o țară în care oamenii nu au nimic, dar cîntă pe străzi de bucurie, decît în Norvegia natală, în care oamenii au toate lucrurile inutile din lume, dar burn-out-ul e cea mai frecventă manifestare socială. Aș fi vrut să stau la o cafea, doar ca spectator, la o discuție între Angelo și Hermann, dar nu s-a putut.

Havana trăiește timpul măsurat în epoci clar delimitate. Oamenii de peste 50 de ani îți povestesc amintirile părinților lor, despre Cuba americană și Bacardi, cei de pînă în 50 de ani își amintesc nostalgic Cuba sovietică, iar prezentul e aproximativ chinezesc. Nu e ușor, de exemplu, deși faptul e generalizat, să găsești un tricou “hecho in Cuba”. Și cînd îl găsești, prețul e dublu față de cel pe care scrie China. De altfel, China scrie pe orice, de la mașini și autobuze pînă la brichete și pioneze. José, vînzătorul dintr-un magazin de stat din Centro Habana, vinde totuși țigări de foi pe care scrie Cuba. Poți să cumperi cîte vrei, de orice mărime și calitate. De asemenea, sare și chibrituri. Dacă vrei să cumperi, însă, orez, pastă de dinți, șampon sau ulei, ar fi mai bine să ai o cărticică specială pe care să scrie cum te numești, unde locuiești și cîte persoane ai în familie. Am făcut un calcul, pe baza explicațiilor lui José. Nu e mult. Cumpătat, îți ajung. Mai cu seamă dacă viața te-a învățat să nu fii risipitor. Granma, ziarul Partidului Comunist din Cuba, numit după yachtul cu care 82 de oameni au ajuns în Sierra Maestra și au făcut revoluția cubaneză, nu ezită să critice lipsa de productivitate, în parte responsabilă pentru cărticica pe care ți-o cere José dacă vrei pastă de dinți.

Cea mai recentă epocă e epoca Y, o epocă a oamenilor care au Y în nume – o întreagă generație. Yoanni Sanchez, de exemplu, ține pulsul unei Cube în enorm contrast cu lumea din jur, o Cubă tînără care visează noul Manhattan din Miami sau, pur și simplu, dreptul de a se spăla pe dinți fără cartelă. O epocă în care Porno para Ricardo poate, totuși, să existe doar pentru a protesta.

Ca să ajungi în Vedado, cartierul vestic al Havanei, ai cîteva opțiuni. Fie alegi Malecón, o promenadă lungă de opt kilometri, de-a lungul oceanului, fie te risipești din nou prin străzile Havanei, unde poți nimeri, întîmplător, să te așezi pe o bancă lîngă statuia lui John Lennon sau la Muzeul Revoluției, unde primul lucru expus pe care îți cad ochii, chiar la intrare, sînt bocancii cu care Fidel Castro a străbătut Cuba, de la un capăt la altul, de-a lungul guerrillei de la sfîrșitul anilor 50. Vechi și demodați, bocancii nu par mai comozi decît perechea de Nike pe care o poartă în prezent. Produs de embargou american, “hecho in China” – niște pantofi ideologici din secolul 21.

Comentarii

comentarii