Dragă George,

În învălmășeala de piei alăturate pielilor (asta vara) și geci alăturate gecilor (asta iarna), când descoperi că părul lung al unei alte femei atârnă pe umerii tăi și cumva s-a întâmplat să apuci mâna unui bărbat pe care nu îl cunoști, sunt trei legi pe care trebuie să le știi (pe lângă cele trei legi ale roboticii scrise de Aasimov): 1. Nu te opri din mers, nu încerca să te dai la o parte sau să-ți schimbi cursul – fă asta, și mulțimea flămândă te va înghiți fără milă, te va digera iar apoi te va scoate pe partea cealaltă sub formă de preș; 2. Ai grijă la coate, evită să primești, nu ezita să dai. Cel ce primește coate e slab, cel ce le dă e puternic; 3. Să nu râzi în fața angajatului care are sarcina de a împinge oamenii în metrou, cine ești tu să-i desconsideri lui funcția socială, mic civil ignorant ce vii de peste mări și țări! Ai să-i simți tu lipsa când, la marginea mulțimii compacte și apăsat de nesiguranța dacă ești înăuntru sau afară, nu vine nimeni să te stivuiască și să îți împingă fularele și gențile înăuntru. Așa că neavând angajatul-care-împinge-oameni-în-metrou, tot ce poți să faci e să te rogi să se închidă naibii ușa aia o dată, pentru că obrazul tău lipit de geamul ușii, scos din neantul în care atârna suspendat, are semnificația de a-și fi găsit un punct de sprijin.

Dacă o dată ajuns la Beijing și vizitând Orașul Interzis, ai putea spune că Beijing-ul s-a uitat la tine cu ochiul lui drept, iar apoi, stând în Tian An Men, că s-a uitat la tine cu ochiul lui stâng, că mergând pe Marele Zid, te-ai plimbat pe cărarea șerpuită de pe țeasta unui om, ș.a.m.d, dacă te lansezi în astfel de metafore mai mult sau mai puțin explicite, atunci ai putea spune că mulțimea e expresivitatea ce se formează între nas și gură, între ochi și nas, între sprâncene, de pe fața Beijingului. Apoi constați și restul lucrurilor. Cum că toate clădirile de aici sunt înalte. Drumurile de aici sunt prea lungi și prea late. Pasarelele au înlocuit trecerile de pietoni. Un gard ce înjumătățește șoseaua de-a lungul ei, delimitând benzile de circulație, anulează visul unui ocol în jurul podului. Am mai văzut același tip de gărduleț alb pe care americanii îl folosesc ca să își înconjoare casele în filme. În filme, gardul e făcut din lemn și nu din fier, e relativ mai scund ca mine și nu cât mine de înalt(eu am frică de înălțime, oameni nebuni, am uitat să vă trec asta în formular, atunci când am aplicat pentru viză?). Aici, dacă se întâmplă să găsești o trecere de pietoni, mașinile te claxonează dacă treci pe roșu și te calcă dacă treci pe verde. Instincul meu de supraviețuire îmi zice să mă iau și să trec totuși podul.

Iar apoi, mulțimea de aici e diferită de cea de-acasă. E infinit mai consistentă și se prelinge, ca o substanță groasă, afară din metrou, în tot orașul, în toată China. Oamenii de aici sunt ei înșisi diferiți. Oamenilor ăstora le miros băile și oamenii ăștia scuipă, cu zgomot pe post de preludiu, cu satisfacție și cu spor. Își sorb tăiețeii când își mănâncă supa și își mestecă cu plescăituri orezul. Dacă sunt bărbați, oamenii ăștia își lasă unghia degetului mic de la mână să crească, pentru a facilita scobitul în nas. În unele cazuri, își poartă toate unghiile lungi, pentru că, la fel ca în viață, niciodată nu e bine să depinzi de un singur lucru… Oamenii ăștia nu le pun copiilor lor niciun fel de scutec, ci pantaloni cu fundul decupat, iar apoi îi țin suspendați deasupra coșului de gunoi. Cum vrabia își învață puii să se hrănească singuri, așa părinții își învață plozii: ”Vezi, dragul mamii, la asta e bun coșul de gunoi”. Iar dacă mergi printre hutong-urile luminate de seară și, în căutare de pitoresc, le alegi pe cele neturistice și mai pustii, oamenii trec pe lângă tine când își golesc oala de noapte în gubelă (adultul de ieri e copilul de azi, Freud ar fi entuziasmat) iar apoi întră înapoi în casă. Hutong-urile sunt pitorești, într-adevăr, și se află în inima Beijingului, dar nu au avut canalizare acum 700 de ani și nu au nici acum. Acum există băi publice la un capăt de stradă și le simți mirosul de la celălalt capăt al ei. Între clădirile înghesuite din cărămidă gri, ce încadrează aleile astea strâmte și vechi, întâlnești the old Beijinger(s) (Lao Beijing), în care ști că zace mandarina (putonghua), limba standard, încă dinainte de a deveni dialectul oficial al Chinei.

Mandarina e frumos articulată și are o maturitate adâncă la fel ca cea a unui măr copt. Are o abundență sonoră cu unități precise, în general, și imprecise câteodată. În mandarină, tot ce e din Occident pătrunde într-un alt mod decât procesul tipic de inserare al neologismelor într-o limbă. Există tendința de a se aloca un sens venit din adâncul cuvântului. De exemplu, printre cele mai inspirate adaptări fonetice se numără Coca Cola, băutură idealizată în limba chineză în caracterele Ke (poți)- Kou (înghițitură) – Ke (poți) – Le (fericit). Ca un poem chinezesc antic, ce nu se structurează prin armonia subiectului cu predicatul (de cele mai multe ori predicatul nu există), Ke Kou Ke Le (Coca-Cola) înseamnă că ”poți lua o înghițitură care să te facă fericit”. Asta da transpunere fericită. În chineză, pe lângă sens, va fi întodeauna și suprasensul.

De asemenea, cel mai adesea, ca să formulezi o întrebare, trebuie să adaugi particula ”ma” la finalul unei afirmații obișnuite. Pe care cel mai adesea o omit, dintr-o slabă ținere de minte. Așa că dacă vreau sa întreb ”Îmi poate da cineva un pix?”, mă voi trezi afirmând cu un optimism ce nu mă caracterizează, ceva în genul: ”Deci, da! Cineva îmi poate da un pix!” Iar în eventualitatea în care mă pliez pe structura cu pricina și interogația chiar are loc, dacă întreb un chinez unde e gara, el îmi va spune ”drept înainte”. Mergând jumătate de oră înainte fără să o găsesc, deduc nu că ar lipsi ceva din răspuns, ci că în complexitatea lui are o componentă nespusă, și anume: ”mergi 5 minute în față apoi mai întrebi.” Dacă am mers 10 minute deja am mers prea mult și dacă am mers doar 2 minute am mers prea puțin, întreb prea devreme și răspunsul pe care îl voi primi va fi ”mergi tot în față”. Dacă la ora 3 după amiaza întreb un chinez cât e ceasul, el îmi va răspunde că e trecut de ora 12. Și dacă mă interesează să știu ce părere are, ” primul venit a fost oul sau găina?”, chinezul va începe și va încheia cu principiul Yin și Yang, în care cauza se împletește cu efectul și dispare cronologia propriu-zisă. Așa că renunț să mai întreb și ”De ce a trecut găina drumul?” În primul rând, pentru că în China, găina cel mai probabil va trece pasarela și nu drumul. În al doilea rând, va trece nu ca să ajungă pe partea cealaltă, ci ca Yang să ajungă la Yin și invers. În China, găina trecând pasarela, împlinește circuitul care, în definitiv, realizează structura naturii. Suntem specii de gândire diferite.

Dragă George, să vii și tu în Beijing. Beijingul are 100 de KFC, 97 de McDonald’s, 50 de Starbucks, 36 de Subways și 22 de milioane de locuitori. Sunt aici de doar trei luni și îți scriu cu o impresie incompletă. Dar dacă vii, am să te iau și am să te duc în baruri rock. Am să te învăț cum să eviți ca oamenii să te scuipe – nu au nimic personal cu tine, e doar un sport – și cum, atunci când negociezi în bazaruri, să pornești de la a tăia din zerouri și nu prin scăderi a câte zece. Am să îți arăt cum să ții bețișoarele nici prea de sus, nici prea de jos, dar nici de la mijloc, în așa fel încât să nu iți obosească mâna când mănânci dar nici să nu iți afecteze deschiderea bețelor. Nu pentru internet se merită să vii în China, e în mare parte cenzurat (și ce nu e cenzurat, e sucit. Pot descărca filme dar nu pot deschide Imdb-ul. Am voie, deduc eu, să descarc filme atâta timp cât nu mă documentez înainte – vaaai, cât e de groaznic!!). Dar în mod clar se merită să vii pentru orez. Aici orezul nu va fi niciodată prea fiert, nici nefiert, ci va fi un orez ”numa’ bine”.

Scriindu-ți cu toată subiectivitatea de care dispun,
Timeea

(Corespondenţă specială din Västerås)

Comentarii

comentarii