sau prima mea călătorie în străinătate

Am o relaţie ciudată cu amintirile din adolescenţă, cele trăite în perioada comunistă. Nu ştiu dacă le iubesc, dar mă bucur că le am. Probabil toţi oamenii au aceeaşi relaţie cu amintirile care nu sînt neapărat plăcute dar care sînt considerate valoroase.
Prima mea călătorie în străinătate a avut loc în acea perioadă şi m-a găsit mult prea naivă şi copilăroasă ca să pot înţelege însemnătatea ei. Atunci părea doar o excursie mai îndepărtată, urmînd ca semnificaţiile mai profunde să le înţeleg mult mai tîrziu.

Nu am înţeles nimic nici din pregătirile birocratice greoaie pe care mama a trebuit să le parcurgă : obţinerea paşapoartelor de la Miliţie  (unde erau pe vremea aceea păstrate în ‘custodie’); obţinerea cecurilor de călătorie (se cumpărau pe lei cecuri de călătorie ce urmau să fie încasate în moneda ţării destinatare într-o anumită sumă, care trebuia să se încadreze în nişte limite, practică ce făcea imposibil să schimbi bani o dată ajuns acolo: aveai la tine doar cît cumparasei de acasă) ; procurarea biletelor de tren şi aranjamente pentru cazare.
Urma să mergem într-un periplu Ungaria-Cehoslovacia-RDG, avînd ca destinaţie finala oraşul Karl-Marx Stadt (azi Chemnitz) unde locuia mătuşa noastră, sora bunicii după mama.

Datorită ignoranţei mele dulci am purces deci la acest drum lung fără nici un fel de aşteptări, fără vise, fără să mă intereseze în mod deosebit ce aveam să trăim, mama şi cu mine, pe parcursul următoarelor două săptămîni.

O cunoştinţă ne-a dus cu maşina pînă la Valea lui Mihai de unde am luat trenul internaţional ce urma să ne ducă la Budapesta. Drumul în sine l-am uitat dar îmi aduc aminte perfect Gara de Vest (Nyugati pályaudvar) unde am coborît din tren. În anii ce au urmat am călătorit de multe alte ori la Budapesta, fie cu trenul, fie cu microbuzul, mai apoi cu maşina, dar de fiecare dată cînd ajungeam la sau în preajma acestei gări, acea primă impresie îmi revenea iar şi iar cu aceeaşi forţă.
În momentul cînd am coborît din tren am simţit cum mă copleşeşte cu culori, zgomote şi mirosuri o cu totul altă lume decît cea din care venisem, o lume mult mai vie, mai veselă şi mai frumoasă. Cît timp mama stătea la gară, la rînduri, mai întîi la ghişeul unde trebuia să ni se ştampileze biletul de călătorie (era un singur bilet Valea lui Mihai – Karl-Marx-Stadt, valabil timp de două săptămîni, care trebuia vizat la fiecare întrerupere a călătoriei) şi mai apoi la un alt ghişeu unde trebuia să încasăm pe cecurile de călătorie forinţii cumpăraţi încă de-acasă, eu stăteam deoparte inspirînd fascinată, prin fiecare por, spiritul liber al gării şi al oamenilor din jur. Dinamica unei civilizaţii şi a unei culturi este contagioasă într-un mod dramatic şi instantaneu: dintr-o dată mă simţeam ca făcînd parte din noua lume pe care în doar cîteva zeci de minute am ajuns să o simt ca fiind a mea. Această senzaţie de apartenenţă faţă de Budapesta mi-a rămas întipărită în structura mea psihologică foarte mult timp după aceea – nu e greu de imaginat de ce, explicaţia e de-a dreptul banală: în această nouă lume toţi cei din jurul mei vorbeau limba mea, trăiau o viaţă mai bună şi se bucurau de o libertate pe care deşi atunci nu o înţelegeam, o percepeam ca pe o eliberare personală. S-a întîmplat mult mai tîrziu, pe parcursul anului în care eram în Anglia, să simt că ţara de care aparţin, de fapt, lumea mea, e aici, dar Budapesta a fost foarte mult timp o Fata Morgana pentru mine. Am avut noroc înţelegînd asta suficient de devreme încît să nu-mi fi transformat starea emoţională puternică resimţită de la prima întilnire cu Budapesta în visul de a ajunge acolo. Acum ştiu cu siguranţă că aş fi rămas mereu o străină acolo, şi iluzia acelei apartenenţe, resimţită pe peronul Gării de Vest, s-ar fi transformat foarte curînd în dezamăgire.

Dar atunci nu ştiam nimic din ce ştiu acum, cum spune cîntecul şi, deci, eram liberă să mă simt fericită. Eram fericită. Magazinele pline de produse nemaivăzute, afişele stradale de pe care mă priveau familiar fete pe care le ştiam de la televiziunea maghiară, cea care ne-a îndulcit, alături de Radio Europa Liberă, atît de amara pilulă comunistă, facîndu-ne să nu ne simţim atît de singuri, totul era pentru mine cam aşa cum trebuie să fi fost vitrina în faţa căreia delira Fetiţa cu Chibrituri.
În afară de starea generală de bine ţin minte cu exactitate doar două momente concrete: prima seară, cînd ne-am culcat, mama şi cu mine, în acelaşi pat, într-o cameră de-altfel destul de apăsătoare şi sordidă dintr-o clădire veche în care se închiriau camere ieftine pentru turişti – atunci am închis ochii şi mi-am dorit ca noaptea aceea să nu treacă, să nu mai trebuiască să plecăm vreodată din Budapesta.
Dar noaptea a trecut şi au trecut repede şi celelalte două zile din totalul de trei petrecute acolo şi din care a mai rămas memorabilă, pe lîngă dorinţa din prima noapte, şi o întâmplare de la un restaurant la care am decis să mergem în ultima seară a şederii noastre şi să ‘spargem’ toţi forinţii (puţini de altfel) care ne-au mai rămas, pentru că oricum nu mai aveam ce face cu ei. Deoarece erau chiar puţini, mama a comandat un fel de mîncare pentru mine şi pentru dumneaei a cerut ‘o bere’. Chelnerul, politicos, a întrebat-o: ce fel de bere? Mama, nedumerită, nu a ştiut decît să repete că doreşte, pur şi simplu, o bere. În replică chelnerul i-a înşirat vreo cinci mărci de bere de care noi nu auzisem niciodată. Am rămas amîndouă un pic uimite dar în acelaşi timp şi amuzate de reflexele noastre – acasă exista o singură bere, şi aceea doar din cînd în cînd, şi atunci cînd era se stătea la cozi interminabile pentru un număr maxim de sticle pe care le putea cumpăra un singur client. Cred că am reţinut această poveste şi pentru că ea a fost mai apoi, la întoarcerea acasă, povestită şi răspovestită de mama, în notă anecdotică, mai tuturor prietenilor şi cunoscuţilor.

După Ungaria a urmat Cehoslovacia în care cea mai pregnantă impresie aveau să mi-o facă, surprinzător, nu Praga, ci cehii. Totul a început din tren. Imediat cum am trecut graniţa ungaro-cehoslovacă a venit un domn chelner prin vagoane să vîndă tot feluri de snacks-uri, dulciuri şi cafea. Mie mi-au căzut ochii într-un mod dramatic pe un baton de ciocolată denumit ‘Delia’ pentru că aveam pe vremea aceea o colegă de clasă numită Delia. Din exclamaţia şi ochii mei mama a dedus că mi-o doresc.
Cum chelnerul îşi promova marfa şi în cehoslovacă şi în maghiară, mama l-a abordat în maghiară cerîndu-i o Delia. Preţul i-a fost comunicat în coroane dar, pentru că noi nu apucasem încă să încasăm cecul cu coroane (urma de-abia o dată ajunse la Praga) iar forinţi nu mai aveam deja, a întrebat cît costă în lei – în trenul internaţional puteai să plăteşti în moneda oricărei ţări prin care acesta trecea. Şi atunci s-a declanşat balamucul: chelnerul, care probabil iniţial credea că sîntem din Ungaria, şi-a dat seama că suntem, de fapt, din România şi ţipînd în gura mare, de toată lumea de pe holul vagonului şi din compartimentul nostru a amuţit, privindu-ne, a zis că lui nu îi trebuie banii lui Ceauşescu. Mama a încercat mai întîi cu binişorul, într-o tentativă de a-l calma şi a aplana conflictul iscat din senin, spunîndu-i că e dreptul nostru să plătim cu lei. Dar el striga în continuare că lui nu îi trebuie banii murdari ai lui Ceauşescu şi toţi românii sînt ţigani (se întîmpla în anii ’80…) şi că nu ar trebui nici măcar să ne lase să intrăm în Cehoslovacia. Şi de-abia atunci a început cu adevărat cearta: mama a început şi ea să strige că, poftim!, asta-i mulţumirea că nu i-am invadat în ’68, că cehii sînt un popor arogant şi  nerecunoscător, că bine le-au făcut ruşii, că pînă acuma nu ar fi crezut să ajungă să spună asta, dar îi pare rău că Ceauşescu nu a trimis tancuri peste ei. Ţin minte scena de parcă s-ar fi întâmplat ieri – nu pentru că aş fi fost în vreun fel atinsă de substratul politico-ideologic al disputei, ci pentru că mi-era o ruşine îngrozitoare din cauza faptului că toată lumea se uita la noi, ieşiseră şi alţi oameni din alte compartimente şi noi eram în centrul atenţiei tuturor. După ce s-au mai insultat preţ de cîteva replici, mama a revenit în compartimentul nostru, cu portmoneul neatins, fără Delia, şi s-a prăbuşit roşie ca un rac fiert pe locul ei spunîndu-mi epuizată: o să îţi cumpăr o Delia în gară. Această Delia devenise ultima mea grijă, regretam că din cauza ei mama a trebuit să fie umilită în asemenea hal – pentru că asta simţeam, că fusesem umilite, nu nedreptăţite. A fost prima dată cînd am simţit că sînt desconsiderată doar pentru că vin din România. Nu a fost, în schimb, ultima. Am tot trăit astfel de incidente: pe aeroportul din Tel-Aviv nu au vrut să mă lase să trec, fără nici o explicaţie, pur şi simplu îşi treceau paşaportul dintr-o mîna în alta, vorbeau în ebraică ei ştiu ce şi apoi îmi spuneau laconic, în engleză, fără o convingere foarte mare însă, că hm, nu, nu e în regulă, să mai aştept – m-au pus deoparte în timp ce toţi ceilalţi treceau în cîteva secunde ca apoi după vreo jumătate de oră să mă lase totuşi, fără explicaţii sau scuze; în Anglia, de cîte ori intram chemau invariabil încă pe cineva să îmi supra-verifice viza de studii şi îmi puneau tot felul de întrebări : unde locuieşti, ce studiezi exact, de cînd eşti, de ce ai plecat, de ce te-ai întors – marea majoritate erau întrebări stupide, menite clar să mă zăpăcească în caz că aş fi minţit; la sosirea în Canada a fost în schimb cel mai rău, mai ales pentru că ajunsesem după obositorul zbor transatlantic: după ce mi-au văzut paşaportul, care avea viza în regulă, m-au trimis într-un şir imens la ‘asylum-seekers’ alături de o grămadă de străini ce păreau a fi pakistanezi sau indieni, care stăteau cuminţi, cu zecile, la un rînd care nu se mişca şi care era păzit de poliţişti – atunci nu m-am mai simţit umilită ci doar foarte furioasă şi am cerut, mai întîi frumos, apoi strigînd, să vorbesc cu un şef, cu cineva: aveam contractul de muncă la mine, toate actele doveditoare că fusesem angajată de o firmă canadiană şi venisem să lucrez pe o perioadă determinată, nu să cer azil – m-au lăsat să trec, tot aşa, fără să îşi ceară scuze. Au mai fost şi alte incidente, mai mărunte, probabil vor mai fi şi altele, dar pentru mine problemele legate de cetăţenia română au început atunci, cu chelnerul ceh.
Impresionant a fost, aşa, ca un fel de consolare, că la scurt timp după ce chelnerul a plecat, a venit la mine un domn cehoslovac de undeva dintr-un compartiment vecin şi mi-a adus un baton de ciocolata Delia, mi-a spus ceva zîmbind, în limba aceea din care nu înţelegeam o vorbă, eu am privit-o pe mama întrebător, dînsa a încuviinţat din cap, fără cuvinte, şi am acceptat ciocolata. Atunci gestul acesta reparator mi s-a părut mai degrabă apăsător şi jenant, dar azi îl văd altfel, azi înseamnă pentru mine ceea ce am ajuns să simt pe pielea mea pe parcursul anilor: în fiecare naţie există tot felul de oameni, pur şi simplu nu se poate generaliza.

Am fost atît de marcate de chelnerul cehoslovac încît o dată ajunse în Praga, după ce am încasat blestematele de coroane, mama a avut o idee care ne-a umplut de entuziasm prin nebunia ei: hai să luam primul tren spre Germania şi să nu mai petrecem acolo nici una din cele două nopţi plănuite. Zis şi făcut. A fost o aventură extraordinară, în cele cîteva ore petrecute în Praga am fost ca protagoniştii concursurilor stupide ce sînt azi la televizor : cum reuşim să cheltuim toate coroanele în doar cîteva ore!? Am reuşit: am cumpărat o pereche de cercei de aur şi un ceas roz pentru mine, nişte mărgele pentru mama şi un ceas decorativ din cristal pe care îl păstrez şi acum şi care îmi aduce aminte de acea primă vizita la Praga, cînd nu am apucat să văd absolut nimic din oraş pentru că am rămas cantonate în magazinele din apropierea gării. Praga avea să devină unul din oraşele care mai apoi m-au impresionat foarte mult, l-am mai vizitat de cîteva ori, am petrecut şi un Revelion acolo, iar această primă amintire şi-a pierdut cu totul relevanţa în timp.

Pentru că ne-am abătut de la programul prestabilit am întîmpinat probleme în Germania. De unde trebuia să fi ajuns cu două zile mai tîrziu, cu un anumit tren, la Dresda, unde trebuia să fim aşteptate de mătuşa mea şi soţul ei, am ajuns acolo cu un alt tren, la o oră imposibilă, noaptea pe la trei, coborînd într-o gară mai mult pustie şi teribil de rece. La partea asta nu ne-am gîndit… Am petrecut acolo cîteva ore zgribulite, aşteptînd legătura spre Karl-Marx Stadt, fără nici o marcă în buzunar (ghişeul de încasat cecuri era, evident, închis) şi privind cu oarecare spaimă la o specie nouă de oameni pînă atunci necunoscuţi nouă: tineri îmbrăcaţi neglijent şi purtînd un rucsac în spate. Mamei i se păreau din cale-afară de dubioşi şi îi percepea ca pe o ameninţare, în timp ce mie mi se păreau doar extraordinar de exotici. Probabil dacă am fi călătorit mai mult cu trenul acasă, în ţară, am fi avut ocazia să îi întîlnim mai curînd, dar noi i-am văzut prima dată în noaptea aceea în gara din Dresda.
Experienţa aceasta pare ciudată acum, cînd toată lumea are nu numai telefon dar şi telefon mobil, dar atunci planul nostru de călătorie fusese comunicat şi confirmat doar în scris, prin scrisori, şi pentru că mătuşa nu avea telefon nu era chip să o fi anunţat că aveam să ajungem mai repede.

Pînă la urmă am ajuns însă cu bine la Karl-Marx Stadt, am încasat mărcile şi am luat un taxi pînă la adresa mătuşii unde am produs o mare surpriză apărînd la uşă şi am găsit, după atîta drum şi atîtea peripeţii, acelaşi accent secuiesc al bunicii, aceeaşi griji şi dragoste, a fost ca un fel de adăpost cald şi primitor aflat în lumea mare, străină şi nu întotdeauna prietenoasă. Am dormit aproape o zi întreagă şi am petrecut mai apoi aproape zece zile pline de tihnă şi bunăstare.
Pentru că în Karl-Marx Stadt am trăit atunci atîta linişte, nu mai ţin mare lucru din perioada petrecută acolo, cel mai pregnant mi-a rămas în minte mâncarea, care era de atîtea feluri şi atît de gustoasă încit îmi venea să mănînc într-una, un parc mare şi luminos şi statuia lui Marx din centrul oraşului, casa cu grădină a unor prieteni de-ai mătuşii unde m-am jucat cu un băieţel cu cîţiva ani mai mare decît mine, pentru prima dată, tenis de masă, şi o pereche de pantofi Salamander, absolut superbi, pe care şi i-a cumpărat mama şi pe care, reîntoarse în ţară, am implorat-o să nu îi poarte şi să îi păstreze pentru mine, pentru cînd aveam să fiu suficient de mare ca să încap în ei. Peste cîţiva ani, la ceremonia de absolvire a clasei a opta, aveam să port, în sfirşit, întîia oară, perechea aceea de pantofi.

A trecut foarte repede prima călătorie în străinătate, drumul de întoarcere l-am făcut fără escală – pînă la Dresda ne-au dus mătuşa şi unchiul cu maşina, iar de la Valea lui Mihai am luat noi un alt tren spre casă.
Peste patru ani aveam să mai facem o dată acelaşi drum, fără să mai plănuim vreo oprire în Cehoslovacia, şi atunci aveam să vizităm îndelung şi Dresda, un oraş care atunci era încă în ruine şi care m-a fermecat prin clădirile bombardate din care creşteau buruieni, prin podurile frumoase peste Elba şi aveam, abia atunci, să remarc şi prezenţa trupelor sovietice. Dar asta este deja o altă poveste, o altă călătorie, a doua, cea care i-a urmat primei călătorii făcute în străinătate, pe vremea cînd aveam doar unsprezece ani.

Comentarii

comentarii