Sunt blocat în mijlocul Parisului, plângeţi-mi de milă. Mi s-a descărcat telefonul, iar metroul este în hiatus. Probabil au călcat peste o vrabie, nu ştiu, acum se fac investigaţii. Am decis să sorb o cafea aproape de teatrul Châtelet şi ştiţi, eu nu prea înghit teatrul. În fapt, mă surprinde că savurez lectura pieselor de teatru; dar când sunt puse în scenă, cum să vă explic, îmi dispare orice fel de simpatie. Or, raţiunea scrierii unei piese de teatru e tocmai pentru a fi jucată. Cred că, de fapt, detest raţiunea lucrurilor. Ce nu îmi place e că, în teatru, actorii parcă suferă mai tare, parcă râd mai tare, parcă se cred actori. Eu sunt un cititor de piese de teatru, nu un spectator. Ştiţi cum vine asta? Ca şi când ai învăţa să pilotezi, aşa, doar ca să mai prinzi o îndeletnicire, nici prin gând ca să te faci vreodată pilot. Sunt fan al tragismului grec, şi chiar nu ştiu ce caut la Paris. Dar astea sunt lucruri care mă privesc.

Străinii, rezidenţi la Paris, laolaltă cu parizienii, vorbesc despre Paris ca despre o femeie (de unde, probabil, şi celălalt zvon, cum că ar fi un oraş dificil şi răpitor). Cine locuieşte în Paris, ar pleca din Paris doar ca să trăiască bucuria întoarcerii la Paris. Cu asta sunt de acord, Parisul nu este un oraş de schimb, nu este oraşul răzgândirii sau al negoţului carieristic. Aş da totul să trăiesc aici, dar am făcut un calcul, şi tot ce am eu în momentul ăsta e prea puţin pentru Paris. Da, Parisul e o femeie. Mai ciudat e că la Paris nu m-am îndrăgostit de nimeni; au contraire, m-am despărţit de cine ar fi putut fi soţia mea. Cum am venit pentru o perioadă mai lungă la Paris, i-am spus, de cum am ajuns, să mă viziteze. Mi-a scris că nu crede că eu îmi doresc cu adevărat să vină. Şi (cu câteva insistenţe din partea mea) povestea noastră s-a terminat. Parisul e şi un oraş gelos. Nu veniţi cu însoţitori sau amorezi. Vă pasc nenorociri. Toţi cei care s-au sărutat sub rugina turnului Eiffel, acum sunt în proces de divorţ.

Deci da, sunt unul dintre bărbaţii ăia lăsaţi baltă de o femeie, la Paris. Grijuliu faţă de ea, aş fi vrut să o mai întreb: Şi cine o să aibă grijă de tine? Dar acum nu ne mai vorbim. Am suferit de când mă ştiu din cauza femeilor. Şi cred că o să mai sufăr. Asta se întâmpla alaltăieri. De dimineaţă, la ieşirea din metro, cum eram încă afectat, aveam o privire scoasă dintr-un întuneric total. Cred că eram foarte amuzant. Brusc, se opreşte în faţa mea un francez din fostele colonii, îmbrăcat într-un costum verde de catifea. M-a întrebat dacă vorbesc franceză. Oui, oui, je suis roumain, zisei puţin dezorientat. Nu ştiu de ce, dar se extaziase peste măsură de certificatul meu de cetăţean român. C’est vrai…?! Mi-a scos apoi din geantă un greoi album de fotografie. Je suis photographe, mi-a spus în timp ce dădea pagini după pagini, în plină stradă. Puis-je vous prendre en photo? Ca să scurtez şi să nu mă complic cu explicaţii, de ce nu vreau, am acceptat. Sper doar să nu fi apărut pe ceva site-uri pornografice de pedofili.

La Paris, cea mai curată franceză o vorbesc cerşetorii; fiecare dintre ei vă va povesti de ce cerşesc, înainte de a vă cere bani. Aceştia sunt cerşetorii pe care îi veţi întâlni în metrouri. Mi s-a părut foarte fair. Dacă ţi-a plăcut povestea, scoţi moneda. Dacă nu ai încredere în cele spuse sau te-a dezamăgit jocul actoricesc (că tot vorbeam despre teatru), îţi ţii mâinile în buzunare. Îmi face plăcere să le dau bani, pentru că doar ei mai vorbesc franceza din cărţi. Faţă de parizieni, care vorbesc într-o bolboroseală apatică de ajungi să te simţi dezgustat de tine însuţi. E foarte comic să circuli cu metroul. Câteodată, te mai nimereşti lângă doi români care înjură francezii, crezând că nu-i înţelege nimeni. După care coboară, şi nu-i mai întâlneşti niciodată. Ştiţi şi voi, parizienii nu suportă turiştii. Dacă vreţi să fiţi de-ai lor, nu ţineţi în mână niciodată harta metroului sau a oraşului. Mai bine rătăciţi-vă jumătate de zi. Şi lăsaţi-vă întrebaţi.

Ieri seară, într-un bar, am întâlnit o româncă adorabilă. Am vorbit vreo jumătate de ceas într-o limbă străină, până să ne dăm seama că amândoi suntem români. Aşa se întâmplă lucrurile aici. I-a atras atenţia cartea pe care o citeam, Du commandement de la cavalerie et del’equitation, scrisă de îndepărtatul Xenophon. La cererea ei, am împrumutat-o. Dar credeţi că un cavaler ar trebui să o mai ceară înapoi? Aş vrea să căutaţi astfel de amintiri, nu muzee sau turnuri. Eu unul nu obişnuiesc să le vizitez. Odată am făcut greşeala să văd tablourile lui Joan Miró, pictorul spiritului meu. Ce să vă zic, nu m-au mişcat, ele, ca atare, faptul că le aveam în faţa ochilor, reale; era parcă mai zadarnic decât dacă se întâmpla să le văd la televizor. Poate din cauză că cel care le-a pictat e mort de-a binelea? Parisul e de găsit pe Boulevard Raspail sau pe o stradă oarecare, să zicem Rue Sainte Marthe, nu la Louvre sau mai ştiu eu la ce altă întreprindere. N-am fost la Louvre, nici nu am de gând. Dar am fost pe Rue Saint Maur, Jean Moinon sau Claude Vellefaux, şi am fost fericit. Drept să vă spun, nu ştiu de ce dracu’ am venit la Paris. Cred că doar ca să mă plimb pe străzi.

dintr-un viitor incert,

ss. indescifrabil

Comentarii

comentarii