Sita a cernut corect. În sferturi au rămas cele mai bune opt echipe, potrivit traseului parcurs. Dacă în auditul financiar mondial avem Big Four, la World Cup avem Big Five: Brazilia, Spania, Olanda, Argentina, Germania (asta-i şi ordinea lor ca favorite la titlu, după mine).

Înainte de start aveam, teoretic, Big Eight, iar „sferturile” ideale, alături de Argentina – Germania şi Brazilia – Olanda, ar fi trebuit să fie Franţa – Anglia şi Spania – Italia. Dar dacă sînt contestaţii legate de cei trei mititei din sferturi, ele n-au de ce să vină de la cei trei grei rămaşi pe dinafară, ci de la alţi outsideri. SUA  ar fi binemeritat să fie acolo, prin spirit de luptă, suflu şi organizare generală, dar a fost neglijentă cu Asamoah. Coreea de Sud este una din cele mai elegante echipe din lume, însă geniul lui Suarez a depăşit viteza de reacţie a lui Park Ji Sun. Japonia pur şi simplu n-a putut să marcheze cu Paraguay, aşa cum noi n-am putut, dintr-o căruţă de ocazii, să-i marcăm Irlandei în 120 de minute, la Coppa del Mondo din 1990; apoi am ratat un penalty şi am plecat acasă, fix ca japonezii aseară.

Acum, ceva despre primadonele lipsă la apelul sferturilor: de ce au plecat cele trei mari mai devreme?
Italia a confirmat un declin profund, aproape societal, nu doar fotbalistic (cred că în Italia cele două se leagă tare). După eliminare, Cannavaro cerea, ca o invocaţie, reorganizarea din temelii în fotbalul italian. Omul o spunea după ce tocmai terminase ultimul său meci din carieră în lacrimi, nu în sictir, ca francezii lui Domenech. E clar că îl durea, e clar că ştia cum stau lucrurile şi că a tăcut pînă în ultima clipă, sperînd într-o redresare miraculoasă (care a şi stat în piciorul tremurînd lui Di Natale, în minutul 93 al halucinantului meci cu slovacii). De fapt, Italia a fost singura care s-a prăbuşit cu eleganţă: o echipă decadentă şi infantilă, ca o bătrînă aristocrată decrepită. Lippi a spus şi el un mare adevăr, legat de jucătorii săi: au intrat cu frică în teren. Asta e una dintre cele mai şocante revelaţii ale acestui Mondial. Dacă Italia, celebră pentru cinismul şi forţa ei mentală, a intrat cu frică în teren, atunci problema lor e cu adevărat profundă. O mărturie grea se putea citi deja în acel Juve – Bayern 1:4, din iarna Ligii Campionilor, dar acum avem confirmarea. Italia este incapabilă să facă faţă fotbalului-cult, dar nu mai are nici organizarea şi puterea ce duseseră la perfecţiune fotbalul-meşteşug, cu care italienii dominau lumea acum una-două decade.

Anglia şi Franţa intră într-o altă categorie. Ele mi-au confirmat ipoteza potrivit căreia fotbalul-cult începe să sufere de insuficienţă genetică. Cînd vorbesc de fotbal-cult mă gîndesc nu la fotbalul în stare pură, ca sport, ci la întregul complex mediatic, financiar şi de marketing a cărui perfecţiune a fost dusă pe culmi de cîteva echipe de club: Manchester United şi Barcelona în primul rînd, Chelsea foarte aproape de ele, apoi Real, Liverpool, Arsenal.
Anul acesta, finala Ligii Campionilor a fost un remake după un clasic al fotbalului de acum 20 de ani: Inter – Bayern. Echipele-cult au fost infirmate în dominaţia lor strivitoare. Mourinho a învins în stil italian, cu o echipă italiană, dar fără italieni. Ceva în regulile de bază ale fotbalului-industrie s-a schimbat. Vom vorbi altădată despre asta.
Ipoteza mea are la bază supoziţia că, odată extraşi din matricea perfectă a fotbalului-cult, jucătorii reprezentativi pentru această matrice nu se vor mai regăsi la fel de dominanţi la mondiale. Cea mai lovită a fost Franţa, în al cărei 11 se regăsesc în proporţie covîrşitoare jucători aflaţi la astfel de echipe-cult: Anelka, Henry, Bakary Sagna, Diaby, Gallas etc. Anglia a păţit la fel: scoşi din perfecţiunea sistemului de organizare al Premier League, Rooney, Lampard, Gerrard şi ceilalţi au părut nişte băieţi oarecare. Diferenţa de atitudine, între narcisismul multirasial francez şi simplitatea băieţoasă britanică, i-a dus pe englezi ceva mai departe, dar nu prea departe. Însă aceşti mari eliminaţi au dovedit că, la un moment dat, Sistemul te poate nu doar ridica, ci te poate şi descompune, dacă depinzi prea mult de el.
Spania a fost pîndită de acelaşi pericol, dar inteligenţa bătrînului Del Bosque, fundamental diferită de rigiditatea lui Capello şi de plezirismul năuc al lui Domenech, a salvat-o. Aseară, spaniolii au jucat remarcabil, chiar dacă Torres – venit de la Liverpool, altă echipă-cult! – a părut anonim pe lîngă valencianul Villa şi chiar pe lîngă îndrăzneţul Llorente.

După mine, Spania şi Brazilia sînt primele două favorite acum. Diferenţa faţă de restul celor cu cotă bună la pariuri o face forţa defensivă, superioară Olandei, Germaniei şi Argentinei. De la mijloc în sus, toate sînt la fel de puternice, chiar dacă stilurile diferă.
Argentina rămîne în cărţi, mai ales de cînd am văzut o imagine simptomatică, la meciul cu Mexic: cei doi secunzi ai lui Maradona îi explicau butoiaşului cosmic o schemă de aşezare în teren a propriilor jucători. E clar că nu Maradona se ocupă de organizarea jocului. El este paratrăsnetul, brandul, animatorul şi simbolul, dar treaba geometrică o fac alţii. Mi se pare oricum remarcabilă această abordare, în care fiecare ştie ce rol are, şi în care i-au găsit lui El Pibe D’oro o postură în care se simte minunat.
Germania este foarte reactivă şi foarte proaspătă, chiar dacă de acum încolo s-ar putea ca lipsa lui Ballack să cîntărească mai greu. Rămîne de văzut cum va face faţă presiunii argentiniene, care poate fi derutantă pentru  mecanismul uşor necopt al germanilor.

Olanda rămîne cea mai cinică supervaloare a Mondialului, dar trebuie să facă faţă respiraţiei perfecte a Braziliei. Apropo de Brazilia: golul lui Juan, primul din meciul cu Chile, a fost o probă de geniu tactic à la Dunga – trei atacanţi care fac paravan pentru ca stoperul să sară pe o trambulină invizibilă şi să plaseze mingea cu capul, sub bară.
Brazilia – Olanda este meciul meciurilor, mai ales că rezervele de energie ale olandezilor sînt încă foarte sus, iar evoluţia seacă de pînă acum şi lipsa unor victorii eclatante i-a ferit de pericolul narcotizării premature, aşa cum au păţit-o acum doi ani, la Europene.
Uruguay – Ghana ar trebui decis de o sclipire, fiindcă la organizare amîndouă sînt perfect pliate pe ce ştiu să facă foarte bine. Uruguay are un plus de maturitate, dar Ghana are toată Africa în spate. Oricine va învinge, vom avea apoi o semifinală pe cinste.

În rest, totul va mai depinde de arbitri şi de Jabulani: arbitrii sînt prea umani, dar Blatter nu vrea înregistrări video care să judece ofsaidul, invocînd imperfecţiunea naturii umane ca sursă perenă de farmec pentru istoria fotbalului. Jabulani, în schimb, este prea perfectă, dacă permiteţi barbarismul: designerul ei a gîndit-o ca pe o sferă cu îmbinările în interior, ceea ce o aduce aproape de perfecţiune. Mingea zboară fără să se rotească şi, din cauza asta, se pare că există o încetinire bruscă în traiectorie, un soi de stagnare în aer la cădere, ca la glonţul lui Mr. Smith din Matrix. Si atunci, reacţia instinctivă a portarului îl duce prea repede la punctul de întîlnire cu mingea: Jabulani ajunge şi ea la întîlnire, dar cu o fracţiune de secundă mai tîrziu, suficient ca goalkeeper-ul să fi căzut deja şi să n-o mai poată opri.

Şi acum, vă rog să vă duceţi în arhivă, să luaţi CD-ul meciului România – Columbia, de la World Cup’94 şi să vă uitaţi la golul doi al lui Hagi. Veţi vedea că mingea nu se roteşte deloc în aer, cale de 35 de metri, iar la sfîrşitul drumului pică în poartă brusc, ca mărul pe ţeasta lui Newton. Va să zică, Hagi era singurul care făcea din picior în 1994 ceea ce inginerii şi designerii de la Loughborough University reuşesc după 16 ani şi după nenumărate teste în tuneluri de viteză ce amintesc de zborurile cosmice.

O tempora, o, Hagi!

Comentarii

comentarii