Ceea ce m-a frapat aseară a fost tristeţea franţuzească. Cu vreo opt minute înainte de final, Raymond Domenech se strînsese sub propriul pardesiu şi sub acoperişul băncii de rezerve, iar cînd mai erau vreo trei minute, o altă imagine l-a fixat dînd o indicaţie cuiva în teren, dar ochii lui de bărbat învins spuneau totul. Spuneau că s-a terminat.
Franţa a mai ieşit din grupele preliminare ale turneelor finale de alte două ori în ultimii opt ani. În 2002, campioană a lumii şi a Europei, Franţa era eliminată după ce pierdea cu Senegalul şi Danemarca. Atunci, senzaţia lăsată era cea a unui blocaj total. Echipa strălucitoare a anului 2000 părea pur şi simpul blocată, ca la marea partidă de amor cu femeia visată, în care, odată ajunşi în pat, sîngele nu mai circulă în direcţia dorită, ci în cea opusă.
În 2008, Franţa era strivită de Olanda la Europene, în grupe, şi juca o partidă complet sterilă cu România, iar sentimentul generat era al unei dezabuzări totale. O lipsă de apetenţă, o prudenţă seacă, un abuz de grandoare plictisită.
Nici în 2008 şi nici în 2002, şocul nu a fost atît de adînc. Aseară, Raymond părea un actor din filmele anilor 40, dar în care bărbăţia á la Jean Gabin este înlocuită de o tristeţe fără leac, de nevoia de a pleca şi a uita.

Aseară, de fapt, s-a consumat drama unei căsnicii destrămate. Jucătorii geniali şi scumpi ai Franţei şi antrenorul lor ciudat, dar şarmant, au trăit un neaşteptat coup de foudre în 2006 cînd, în ciuda tuturor aşteptărilor, au demarat greu, s-au dezlăţuit în faţa Braziliei, au ajuns împreună pînă în finala Weltmeisterschaft-ului şi au dat o luptă de gladiatori cu Italia. Dar de atunci, capriciile reciproce şi nepotrivirile de caracter au fisurat, apoi au erodat relaţia lor, zi după zi, întîlnire după întîlnire.
Acum, în Africa de Sud, a fost o ultimă încercare de a salva această căsnicie. De fapt, divorţul fusese deja pronunţat (se ştia că Domenech va pleca după Mondiale, înlocuit de Blanc), dar amintirea finală şi miza reuşitei contau enorm.
Fiecare a încercat. Raymond şi-a ales jucători din toate zodiile şi generaţiile. Franck a încercat totul: să alerge pe extremă, să dribleze, să şuteze, să coordoneze din centru. Patrice şi-a adus aminte de copilăria lui cu 26 de fraţi şi a vrut să o convertească într-o formă de bărbăţie elegantă, deprinsă pe Old Trafford. Florent şi-a ascuţit floreta şi a încercat celebrele-i fandări prin vrejurile de chili ale Mexicului. Gallas şi Abidal au vrut să închidă defensiva şi să creeze intimitatea necesară echipei pentru a-şi regăsi şarmul ofensiv aşteptat de toţi. Jeremy n-a cedat nici o secundă, n-a făcut nimănui concesii, nici măcar arbitrului.
Însă nu a mers. Nu a mers, pur şi simplu. Toţi au descoperit că nu mai funcţionează, că nu mai au tragerea aceea de inimă, zvîcnirea elementară a pasiunii. Şi-au dat seama, tîrziu, că această pulsaţie este esenţială, dincolo de talent, de experienţă, de bunăvoinţă, de şarm. Şi nici unul nu înţelegea de ce zvîcnirea nu mai apare, cum e posibil să n-o mai regăsească, de ce acolo unde s-au adunat toate rasele şi poate cei mai frumoşi atleţi ai Mondialului, nu se mai naşte acea senzualitate superioară care să arunce mingea pe traseele ca nişte falduri fastuoase, nu doar s-o ţină sufocată în corsetul de sub falduri.
Deşi deconcertaţi, au încercat, au trudit, au ţinut privirea sus către privirea celuilalt dar, într-un final, s-au recunoscut înfrînţi. Şi au fost, pentru prima oară, copleşiţi. Nu atît de adversar, cît de sentimentul ratării unei relaţii, de tristeţea fără orizont care îţi spun că nu eşti bun, că nu eşti bun în acea relaţie, de care erai sigur că va funcţiona. Şi-au dat seama că, de data asta, sînt singuri. Singuri, fără nimic menit să le alimenteze şi garanteze sentimentul forţei lor arogante, al trufiei lor fermecătoare.
în tribune era la fel. Priviri triste, o dezarmare colorată, o nevoie de a rătăci un pic singur, sau de a sta doar cu tine însuţi. Nici furie, nici sarcasm, doar tristeţe. După revoluţia lui Platini, după traseele imperiale ale lui Jacquet, Lemerre si chiar Domenech, un sfîrşit lent, dar inexorabil, un exil din propria măreţie pierdută.

Aseară, poate pentru prima oară, mi-a fost dragă Franţa. Uneori, e bine cînd nevoia de admiraţie dispare. Căci jocul va continua.

P.S. Ce s-a întîmplat pînă acum mi-a confirmat o ipoteză pe care mi-o lansasem (în minte doar), înaintea Mondialului. O să revin la ea într-o postare viitoare.

Comentarii

comentarii