Tuatara, domiciliată în Noua Zeelandă, singura reptilă supraviețuitoare din regnul Sphenodontia (vârful carierei lor genetice fiind înregistrat acum 200 de milioane de ani). Tuatara au un metabolism extrem de încet (e nevoie de aproape 65 de ani pentru a ajunge la maturitate), care le ajută să tolereze frigul mai bine decât orice altă reptilă. Urechile lor nu au timpane, iar dinții nu sunt separați între ei. Anatomia lor mai este prevăzută, totuși, cu încă o ciudățenie: ochiul pineal (ochiul ascuns sau steaua din frunte). Dintre animalele cu ochi pineal (șopârle, broaște, salamandre, rechini etc.), tuatara au dezvoltat cel mai complex „ochi intracranial”, cu lentilă, cornee, retină și nerv optic conectate la creier. Ochiul pineal este invizibil la o tuatara adultă, deoarece ajunge acoperit de solzi și piele, dar este vizibil la tuatara sub 4 luni. Rolul ochiului pineal în supraviețuirea tuatarei este incert, însă este un ochi fotoreceptiv, cu rol în detectarea „pericolului de deasupra” doar după prezența umbrei. De asemenea, receptează lumina polarizată, necesară în orientare. Ochiul pineal produce melotonină în timpul nopții, reglează ritmurile circadiane și de temperatură. Ochiul pineal învârte glanda pineală, pe care Descartes a numit-o „reședința sufletului”. Șansa noastră de a avea un ochi care vede în spate și deasupra a fost scăpată pe scările evoluției, de dragul unui corp perfect simetric.

De ce am luat de coadă o tuatara?

Pentru că, în iulie 1917, Georges Bataille vizitează grădina zoologică a Londrei. Aici dă nas în nas cu o gorilă și se arată fascinat de nuditatatea proiectată de anusul maimuței. Ajutat de imaginea „enormului fruct anal, murdărtit de carnea crudă, trandafirie”, Bataille va formula conceptul „ochiului pineal”, organ care unește (prin unitatea excesului) Soarele, „darul fără întoarcere”, și anusul, „soarele vomitiv”, în imobilitatea proprie juisării. Drumul excesului, promitea Blake, conduce la palatul cunoașterii. Schematic, din anusul gorilei – combinat cu teoriile biosferei (via Vernadsky), Bataille creează modelul „economiei generale”, în care pierderea apare înscrisă în natură. Revărsarea energiei către o comunitate capabilă să închidă granițele de spațiu și timp, sub forța radială a iubirii, o comunitate unde, în actul iubirii, corpurile reproduc agitația valurilor, traversând șapte fusuri orare. În obscura Schizogenesis (1944), Bataille, într-o pasă pe piet: „Mă îngrețoșează sentimentalismul cerului, a cărui obscenitate seamănă cu cea a unei fete (s.a.) care merge la culcare”. De ce declicul a fost anusul unei gorile? Din cauză că, pentru Bataille, nuditatea feminină nu poate fi disociată de morbiditate („death to the degree of her nakedness”). Câteva pagini după, rezumă ca un monstru pe moarte: „Mă fut în expectanța sfârșitului plăcerii”. (Traducerea mea, evident, imprimată de o lirică exterioară.)

E improbabil să mă fi hipnotizat întru teoretizare anusul unei gorile, târât prin zoo. Dar e sigur că, în proximitatea maimuței dezgolite, aș fi elogiat gratiile cuștii și invenția armei de foc.

——————-

În imagine: Afton efter regn / Afton after rain, Stefan Johansson (b. 1876).

Comentarii

comentarii