Dacă în 2009 aţi ratat expoziţia de la Palazzo Strozzi, Galileo: Images of the Universe from Antiquity to the Telescope, iar în 2004-2006 nu aţi fost în nici unul dintre cele şase oraşe europene, gazde ale proiectului Machina Mundi: Images and Measurement of the Cosmos from Copernicus to Newton, Museo Galileo vă oferă posibilitatea de a vizita o variantă comprimată a celor două expoziţii, denumită Kosmos, The Sky and Stars from Antiquity to Galileo, la Livorno Aquarium. Expoziţia va fi deschisă până în iunie 2012.

Vă sugerăm să profitaţi de această expoziţie, din câteva motive serioase, pe care le vom prelua din cercetarea lui Koestler, Lunaticii:

1.
Secolul al XVI-lea va fi marcat de ştiinţa astronomică prin apariţia lucrării Despre revoluţiile sferelor cereşti a lui Copernic. Fără a fi un sistem original (a se vedea Aristarh, Ptolemeu, Cusanus, Regiomontanus, Peurbach care, pe rând, au conştientizat că mişcarea tuturor planetelor depinde de Soare), sistemul heliocentric copernican a avut calitatea unui cristalizator, reunind idei înainte enunţate, dar pentru întâia oară dezvoltate până la stadiul de sistem (chiar dacă eronat şi plin de greşeli). Puternic legat de Ptolemeu şi Aristotel, acest „nebun care se ridicase împotriva Sfintei Scripturi”, cum a fost numit de către Luther, va publica un fel de preambul al Revoluţiilor (a cărei apariţie va fi îndelung întârziată), denumit Scurt rezumat al ipotezei lui Nicolas Copernic despre mişcările cereşti, unde vor fi emise ipoteze ca: Pământul nu este centrul Universului; corpurile cereşti nu se mişcă în jurul aceluiaşi centru; Soarele este centrul sistemului planetar şi, prin urmare, şi al Universului; distanţa între Pământ şi Soare este neglijabilă pe lângă cea dintre Pământ şi stelele fixe; Universul ocupă un spaţiu finit, limitat de sfera stelelor fixe. Renunţarea la fizica lui Aristotel şi la astronomia lui Ptolemeu de după Copernic, a făcut posibilă reformularea sistemului heliocentric de către Kepler, fondatorul astronomiei moderne, în cursul secolului următor.

2.
Se consideră că progresele ştiinţifice aduse de Kepler nu ar fi fost posibile fără separaţia definitivă a astronomiei de teologie (totuşi, atât Kepler, cât şi Galilei sau Newton, au rămas profund religioşi), şi fără re-apariţia fizicii în studiul cosmologic. Din lucrările Astronomia Nova şi Harmonice Mundi s-au desprins cele trei legi fundamentale ale lui Kepler, al căror rod a fost cules, mai departe, de către Newton. Astfel, primele două legi (regăsite în Noua Astronomie) enunţă că: a) planetele urmează o mişcare elipsoidă în jurul Soarelui, şi nu (perfect) circulară; şi b) viteza cu care planetele se mişcă nu este (perfect) uniformă, ci depinde de distanţa planetei faţă de Soare (având în vedere că Soarele, fiind forţa care „antrenează” mişcarea planetelor, acţionează mai puternic/mai slab dacă planeta se află mai aproape/mai departe de sursa forţei). Legea a III-a, enunţată în Armonia lumii, traduce corelaţia existentă între perioada de revoluţie a planetelor şi distanţa lor faţă de Soare;

3.
Înainte de a se ajunge la Universul newtonian, Galileo Galilei va ilumina întunericul spaţial, folosindu-se de telescop, prin descoperirea celor patru sateliţi (1610) ai lui Jupiter, despre care se credea iniţial că ar fi planete. Prin publicarea Mesagerului de la stele, Galilei a năruit pentru totdeauna posibilitatea existenţei sistemului geocentric. Galilei va pune bazele dinamicii moderne, lăsând astronomia teoretică neatinsă, iar odată cu el ia sfârşit şi universul medieval din perspectivă cosmogonică. Isaac Newton, prototip al omului universal prin excelenţă, va clădi renumitele legi (Legea gravitaţiei, Legea inerţiei, Legea Acceleraţiei sub acţiunea unei forţe, Legea Acţiunii şi a Reacţiunii), care reduceau toate mişcările din Univers, pe un teren în care astronomia ortodoxă a fost distrusă de Kepler, iar fizica ortodoxă de către Galilei. În acest sens, Newton afirma: „Dacă am fost capabil să văd mai departe, aceasta s-a întâmplat deoarece m-am suit pe umerii unor giganţi.”

Comentarii

comentarii