“No human being can go on living in the same house with a pigeon, a pigeon is the epitomy of chaos and anarchy, a pigeon that whizzes around unpredictably, that sets its claws in you, picks at your eyes…”

“…he came to the conclusion that you cannot depend on people, and that you can live in peace only if you keep them at arm’s length.”

― Patrick Süskind, The Pigeon

(Courtesy of Nikola Tesla Museum, Belgrade)

Tatăl meu a fost columbofil. A crescut doi copii, pe mine și pe fratele meu, dar și două sute de porumbei. Tatăl meu a avut, într-o vreme, două sute de copii, și numai doi dintre ei nu erau hrăniți cu boabe. Când se aduce vorba de porumbei, se în-imaginează o dragoste naivă, cu vesélă romantică, gata aranjată, o aventură lirică, care poate afecta ușor. Dar nu cred că am întâlnit un bărbat mai anti-poetic decât tatăl meu. Nu cred că a apus vreun soare fără să scape o valiză de înjurături sau să aibă o criză de nervi. Nu țin minte să fi folosit, oral, o metaforă. Singurele lucruri pe care le-a așternut pe hârtie au fost scrisorile din armată către Angela, mama mea. Am vrut să le citesc odată, dar mi-a spus, nu ai voie să le citești. Tatăl meu nu a avut niciodată încredere în oameni. Am fost oarecum îngrozit să aflu, după ce am mai crescut, că tatăl meu nu are prieteni, cu toate că a lucrat o viață cu oameni (atât că aceia erau numai infractori). Când m-a prins prima dată că am mințit fără inocență, m-a ținut în picioare lângă el până i s-a părut că adevărul mi-a intrat în ochi și nu mai puteam să văd de adevăr.

Tatăl meu m-a învățat de timpuriu că adevărul este o estetică, o intonație. Pentru tatăl meu nu existau „întrebări diafane”, nici un ascuns, tatăl meu nu și-a pus o dată întrebarea cine sunt? Am încercat să fac nu un portret, ci o descriere a unui rid al tatălui meu în ipostaza neobișnuită de crescător de porumbei. Porumbeii aveau casa lor construită de tata. În mod limpede, de la tatăl meu am moștenit predilecția de a fi obsesiv. Când am luat cititul ca pe o menire, am citit și treizeci de cărți pe lună (atunci, până și drumul la baie mi se părea o pierdere de timp). Apropiindu-mă de majorat, l-am întrebat țintit pe tata de ce crește porumbei. Nu cinci sau douăzeci, ci două sute de porumbei. Explicația nu a avut nimic deosebit. Pentru tatăl meu nu au existat sensuri sonore, ci mai degrabă lucrurile se întâmplau dintr-o platitudine. A ridicat din umeri și mi-a spus: „Ca orice pasiune”.

De la tatăl meu știu că o pereche de porumbei nu se desparte niciodată. Ei se re-împerechează cu un alt mascul sau femelă doar dacă celălalt moare sau nu se mai întoarce (în cazul în care e trimis la zbor). E aproape imposibil să înstrăinezi (să vinzi) un porumbel matur, pentru că porumbeii se întorc la locul unde s-au împerecheat și cuibărit prima dată. Tot ca o curiozitate, masculul clocește ouăle împreună cu femela. Femela clocește noaptea, iar masculul ziua. Tata spunea, cu o atare tristețe, că o să murim fără să cunoaștem porumbeii. Modul de orientare al porumbeilor a rămas o necunoscută. Se bănuiește că după magnetismul pământului sau după razele de soare (dar porumbeii pot zbura și noaptea). Tata spunea că porumbeii voiajori sunt sportivii perfecți, pentru că omul intervine foarte puțin în antrenamentul lor.

Prin urmare, am fost mai mult decât curios să citesc astăzi despre „cea mai înduioșătoare relație de iubire din lume”: Nikola Tesla și porumbeii din Bryant Park, New York (Tesla, recunoscut asexuat, se îndrăgostise de o femelă; în 1934, Tesla trăia aproape în sărăcie, dar hotelul îi era încă plătit de Westinghouse Corporation, care îi finanțase experimentele științifice majore). Notă: porumbeii din parcuri nu au nici o legătură cu porumbeii crescuți de tatăl meu, porumbeii voiajori (de rasă). Obiceiul lui Tesla, de a hrăni porumbeii fără proprietar ai New Yorkului, a coincis cu perioada în care se concentrase din ce în ce mai mult pe scrieri speculative, și din ce în ce mai puțin pe patentare de invenții. O anectodă spune că, în 1917, Tesla s-a prezentat la ceremonia de decernare a Medaliei Edison (de care nu-i păsa cine știe cât) cu porumbei albi pe cap, pe umeri și pe brațe, care-i contrastau costumul negru.

Dominic Pettman a numit-o „dragoste creaturală”. În 1921, Tesla aducea cu el porumbei în camera de hotel, le făcuse cuibare pe pervazuri, până când a fost constrâns să se mute pentru că nu l-au mai lăsat să primească porumbei în vizită sau să-i cheme la fereastră. A schimbat, în total, patru hoteluri. Dacă un porumbel dădea semne de boală, Tesla rămânea cu el; nici o muncă de birou sau o invenție nu era mai importantă decât un porumbel. După accidentul de mașină pe care l-a suferit în 1937, lui Tesla i-a fost greu să se mai deplaseze în parcuri și a angajat un mesager (!) Western Union pentru a-i hrăni porumbeii față de care se comportase cu tandrețea conferită nou-născuților. Copiez, mai departe, din biografia Prodigal Genius: The Life of Nikola Tesla (1944) de John J. O’Neill, confesiunea lui Tesla despre straniul amor columbofil:

„Ani de zile am hrănit mii de porumbei; mii – cine poate să-i numere. Dar într-o zi am întâlnit un porumbel alb-alb, cu gri deschis la capetele aripilor. Era o femelă. Puteam să recunosc acel porumbel oricând. Oriunde mă duceam, porumbelul mă găsea. Când am chemat-o, a venit la mine. Ea m-a înțeles, și eu am înțeles-o. (…) Când era bolnavă, știam. A venit la mine în cameră și am stat lângă ea zile întregi. Într-o noapte, întins fiind pe pat, în beznă, și gândindu-mă la probleme, a intrat în cameră, ca de obicei, prin geamul deschis și s-a așezat pe birou. Știam că vrea să-mi spună ceva important; m-am ridicat din pat și m-am dus la ea. O priveam și îmi spunea că o să moară. Când am înțeles că o să moară, ochii ei au iradiat o lumină mai intensă decât tot ce am reușit eu să produc cu cele mai puternice lămpi din laborator.”

Amintesc, pe final, de romanul lui Süskind, Porumbelul, un roman scurt de ~100 de pagini.

„Stătea în faţa uşii lui, la nici douăzeci de centimetri depărtare de prag, în reflexul slab al luminii de dimineaţă… Stătea aşa pe gresia coridorului, în culoarea sângelui de vită, cu picioarele roşii, cu gheare, cu penajul neted şi plumburiu, el – porumbelul. (…) îl privea pe Jonathan fix prin ochiul stâng. Acest ochi, un disc mic, rotund ca un cerc maroniu cu centrul negru, era cumplit de privit. (…) în acel ochi zăcea ceva precaut şi viclean deopotrivă… Nici o licărire, nici o sclipire nu găsea în acest ochi, nici o scânteie de viaţă. Era un ochi fără privire şi îl fixa rece pe Jonathan.”

Comentarii

comentarii