O să arunc pe masă câteva piese mentale din trecutul meu, morbiditate luminoasă. Una dintre întrebările-ancoră pe care le-am formulat a fost legată de monumentalitatea unor romane. „Război și pace” are 1800 de pagini. De ce? Am dedus, într-un târziu: pentru că Tolstoi avea ceva de ascuns. Cine își supradimensionează ființa, are ceva de ascuns. La fel cum Dostoievski a ascuns între zecile de mii de pagini ale romanelor lui că era pedofil („demonii”, ah). Deși sunt o mașină de cifrat și de descifrat, nu am fost dispus să fiu propriul meu pirotehnist decât în episoade antemortem. Cert e că am lucrat la transformarea mea într-un mit, anume într-o supraabundență de mistere. Primele mistere mi s-au inoculat când încă mă adaptam la noul mediu: primele lumini.

R.C., pe care o „știu” de unsprezece ani și care a căutat să descopere mecanismul minții mele de când m-a văzut, mi-a spus apoi că făcuse o obsesie față de mine pentru că era „curioasă de ce am mereu cearcăne”. Nu știu dacă desconsiderare se poate numi ce am făcut, dar cu cât râvnea mai mult să mă cunoască, cu atât îi demonstram că e nulă, că nu semnifică nimic. I-am permis să-mi devină un partener de discuție abia după cinci ani, când descoperisem că e „întoarsă” cu fața către Dumnezeu. Am o predispoziție, constat, să discut Biblia cu femeile. R.C. luase înainte drumul Psihologiei și, cel mai probabil, sinele R.C. a devenit un studiu de caz (și pentru ea). Cu ea vorbesc doar la telefon, iar conversațiile noastre sunt izolat-terapeutice: ea caută o „liniște”, eu caut să o înțeleg. Probabil că va sfârși schizofrenică.

Alt episod mental din trecutul „de dinapoi” a fost iscat tot de un sex feminin, în liceu, când „am aflat” că o colegă de clasă, K.A., intenționează să scrie o carte despre mine. O naivitate, desigur. Cred că a fost prima femeie care mi-a produs dorința de a ucide („Va murdări misterul”, mi-am spus.). Nu m-am gândit dacă a fost vorba, la fel, de o atracție mentală sau de o atracție sexuală. Pentru că, nu de mulți ani, mi s-a adus la cunoștință că domnișoara K.A. este lesbiană. A avut câteva relații eșuate cu bărbați și a considerat că femeile o pot aprecia „mai bine”. Nu știu dacă ea m-a considerat „o relație eșuată”, o rațiune de „lesbianizare”. Atunci, m-am înfățișat înaintea ei cu insensibilitate completă și i-am ruinat „gândul” că scrie o carte despre mine: „Aflu că vrei să scrii o carte despre mine. Nu ai un dram de jenă. Nu observi cât de urât și de prost poți să scrii? Știi ce cred despre tine? Că scrii ca animalele și că nu te duce capul.” A plâns zile în șir și s-a lecuit.

Dintre rudele mele, M. a fost singura care a practicat Psihologia. Eu sunt unchiul copilului ei, despre care cred că s-a născut cu un tip de „retardare rațională”. De fiecare dată când am vorbit cu nepotul meu, S., am avut sentimentul că vorbesc cu un nebun. După mine, s-a născut cu „șansa” de a ajunge un psihopat ucigaș în serie. M., mama lui, este o femeie frumoasă, de aceea o iert pentru ce a făcut: „s-a lăsat” curtată de un bărbat cu penisul mai mare decât al soțului ei și l-a părăsit pentru el, în cele din urmă. Săracul soț nu știa de ce soția lui simțea că e violată când o atingea. Miraculoasă iubirea, nu?

Când bunicul meu a făcut atac cerebral și a paralizat în proporție de 90% (câtă apă, atâta paralizie), am experimentat, la 12-13 ani, umilința și neputința în fața morții. M-am dus cu tata să-l vizităm la spital, a fost ziua în care ne-au spus să-l luăm acasă că „se apropie”. Bunicul meu a fost cel mai disciplinat și cumpătat bărbat pe care l-am cunoscut; pentru el, viața a fost un calendar, viața lui a fost o Elveție. L-am găsit întins pe un pat, dezbrăcat. I-am „privit” penisul cu uluire, apoi m-am uitat în ochii lui și am știut că îi venea să plângă pentru că nu se putea acoperi. Îi era rușine de mine. „Nu trebuia să mă vezi așa”, mi-ar fi spus, dar nu mai putea vorbi. După ce a murit, înainte să-l îngroape, mi se făcuse o scârbă de corpul lui neînsuflețit, încât îmi urlasem în cap: „Îngropați-l odată, că începe să putrezească!”. Cred că bunicul meu „îmi auzise” mintea, pentru că apoi am avut coșmaruri repetate în care îi mâncam creierii.

—————

Photo: Federico Fellini by Tazio Secchiaroli, 1963

Comentarii

comentarii