*

Singura grijă a locuitorilor din Voievozi 11 e să nu le plouă-n casă. Nu contează că blocul e singurul din Bucureștiul ăsta mare rămas fără un interfon, sau că, pentru a intra în singura scară a blocului, trebuie să-ți ferești capul de vreo bucată de tencuială rătăcită. Oricum, locuitorilor din Voievozi 11 nici n-ai avea ce să le furi. Poate domnului Virgil de la șapte reșoul pe care-și face cafeaua sau Maricicăi soneria cea nouă de care e atât de mândră. Și-n fond, de ce ți-ar trebui o sonerie dacă stai într-un bloc cu interfon, ca toată lumea civilizată…

Cu toate astea, pe singura scară din Voievozi 11 se fură. Dispar săptămânal neoanele care luminează scara interioară și siguranțele de la vecini. Locuitorii sunt foarte suspicioși, motiv pentru care își duc gunoiul printr-un complicat sistem subteran de tuneluri de la demisolul blocului, ce duce într-o curte interioară la care numai băieții de la Rebu au prețioasa cheie. Despre Voievozi 11 trebuie să vă mărturisesc că este cel mai înalt bloc de pe stradă, are 8 etaje și niciun lift. De fapt, nici nu prea există în București regimul ăsta de înălțime, găsești blocuri de 4-5 etaje sau în jur de 10, motiv pentru care simpla lui existență într-o zonă de case contrazice orice logică.

**

Felicia nu locuiește pe strada Sfinții Voievozi, însă petrece cel mai mult timp aici. La salonul de cosmetică unde lucreză nu vin decât studenții și cele câteva pensionare din cartier. Salonul e la demisol, legat ombilical de blocul 11. Când intri în scară miroase a ceară și uleiuri și nu știi dacă ai nimerit într-unul din saloanele acelea jegoase ale imigranților în America, pe care le evită orice cetățean cu respect de sine. Cu toate acestea, Felicia e ocupată tot timpul. Strada e pustie, pe Sfinții Voievozi nu circulă niciun mijloc de transport în comun, însă taxiurile cunosc bine această stradă unde fete din toată Regia vin lunar să se aranjeze pentru studenții lor din provincie. În puținele clipe de liniște, trage cu poftă din țigara împărțită frățește cu fetele de la coafor, cât i se usucă părul vreunei cliente.

Vinerea e o zi ca oricare alta, iar Felicia privește nepăsătoare către geamul Ninei, tipa de la unu. L-a uitat ca de obicei deschis, bazându-se pesemne pe ea și celelalte fete de la cosmetică. E o înțelegere implicită că fetele n-ar lăsa nici măcar un angajat de la primărie, care urcă pe stâlpi să schimbe cablurile, să-și bage nasul în lucrurile Ninei. Filip, motanul norvegian al familiei Carada, a ieșit pe pervaz la soare și încearcă să se lungească spre geamul Ninei. Doar 10 centimetri îl despart de apartamentul gazdă spre libertate. Cu siguranță Nina nu l-ar păstra, însă nici nu l-ar denunța stăpânilor. După Nina orice animal ar trebui să fie liber, iar Filip nu face excepție.
De fapt, Felicia nu e de prin părțile astea, însă nu contează prea mult. Situația românilor din Transnistria e neclară pentru politicieni, d’apăi pentru ea. A plecat fără prea multe regrete. Merge în vizită de fiecare Crăciun la ai ei, cu teama că nu se va mai putea întoarce. A copilărit la Tighina, însă nu-i e dor decât de părinți și de mâncarea de acasă. Singurul lucru bun sunt bomboanele Bucuria și turcii cu bani. Odată a stors de la unul o haină de blană și niște euro, suficient cât să vrea mai mult. La cosmetica din București a constatat însă că nu-i folosesc nici una, nici cealaltă.

– Am adus Bucuria, vreți fetelor?
– Fată, l-ai văzut pe Gelu? Mi-a cerut o tunsoare… zise Dorina în timp ce dezbrăca cu grijă de staniol un baton Favorit.
– Să-mi lași mai multe, să-i dau și lui când o mai veni.
Felicia își tuguie buzele, voia să spună ceva, însă nu i-a reușit decât să îngaime un „Sigur…” care suna foarte nesigur.
Gelu era ceea ce se cheamă un băiat bazat. Îi plăcea mult de el, că era tânăr și avea mașină. Ce folos însă, dacă era paznic de noapte? Drumurile lor nu s-ar fi întâlnit, dacă nu era client.
A intrat odată din greșeală în camera ei și de atunci Felicia nu și-a dorit altceva decât să fie și ea coafeză, să poată să-i mângâie părul blond. Fantezia ei o aduce mai aproape de visul de soție și mamă.

***

Strada e plină de case; niciun copil. Nici măcar un câine nu păzește grădinița de la numărul 7, în care nu vezi vreodată intrând un copil. Oricum nici nu ar avea unde să se joace, curtea e mică și întunecoasă. Toate grădinile sunt umbrite de calcanele crăpate ale caselor vecine. Strada e cel mai adesea pustie și ar fi loc destul pentru jucat elasticul și desenat cu creta pe asfalt. O singură parcelă a rămas fără număr, iar din spatele porților de tablă nu se înalță nicio casă. Câțiva grafferi timizi au folosit locul de probă pentru încercările lor mai curajoase din stațiile de metrou. Pe o suprafață cruțată de rugină, cineva a schițat cu litere tremurânde „Principesa mi-a mângâiat neuronii”. Nu se știe ce principesă ar fi putut trece pe-aici; în fond, Sfinții Voievozi nu era în epocă decât o stradă de negustori evrei de mahala. Ce principesă respectabilă s-ar fi compromis să fie văzută așa aproape de Grivița și de măcelăria lui Matache?

Tanti Zoița e cea mai bătrână locuitoare de pe Strada Sfinții Voievozi și singura care a văzut-o pe principesă. Locuiește la parterul înalt al unei case hibrid, pe care n-ai putea-o califica nici vilă în stil eclectic, nici bloc interbelic. Singurele ei plăceri au rămas să meargă duminica la biserica de la capătul străzii și să hrănească porumbeii. Multe ar mai fi de spus despre tanti Zoița, însă cel mai important este că s-a născut și cel mai probabil o să și moară pe Strada Sfinții Voievozi. Ai crede că un astfel de interval de timp îți garantează niște privilegii, însă tanti Zoița n-are nicio putere asupra vecinilor care renovează constant, sau a chefurilor de la căminele studențești din apropiere. Ea împărătește peste porumbarul din mansarda blocului de la 11, însă nici păsările nu par să-i acorde atenția cuvenită. Zi de zi urcă cele 8 etaje fără lift și se mai oprește uneori la doamna Gina de la 1, să împartă o bucată de plăcintă și să privească de pe balcon la strada dogorită de soare. Prima dată când a văzut-o pe principesă avea 12 ani și cinci luni și a zărit-o în noaptea de Înviere, după ce a luat lumină. Părinții ei se îndreptau încet cu lumina spre casă cu ceilalți copii, pentru că pe vremea aceea locuiau mulți copii pe Strada Sfinții Voievozi, se împrăștiau cu mersul piticului, iar ea a intrat în grabă în biserică să-și caute căciula. Atunci a văzut-o. Micuță, ca o bătrână adusă de spate, îmbrăcată în alb prăfuit și dând pagină cu pagină cu degetele ei firave. De atunci, Zoița nu s-a mai așezat niciodată pe locul din dreapta și nici nu a mai lăsat pe altcineva să-l ocupe. Principesa nu a mai venit și nimeni nu mai cântă pagină cu pagină de Noaptea Învierii.

****

E sâmbătă și Nina s-a săturat să-și vadă locul de parcare ocupat. „De ce Felicia nu l-a oprit pe bănuitul impostor? Ce dacă e liber trotuarul din fața blocului? Ce dacă nu-l folosește nimeni? Ce dacă toți pietonii de pe Sfinții Voievozi merg pe carosabil?” Și l-a marcat cu grijă, a dat cu vopsea pe asfalt și a pus și plăcuță cu „Rezervat”. Atât cât a rezistat, până i-au luat-o băieții cu fierul vechi. Acum pune sticle de apă plată să marcheze locul. A găsit un pretext bun să le lase în stradă, decât să ducă gunoiul prin complicatele intestine subterane ale blocului 11.

De câteva zile l-a pândit. E băiatul care nu bea cafea. Nu e de înțeles de ce parchează mașina aici, locuiește mai sus, pe deal și ca să ajungi la el trebuie să traversezi o stradă și să știi să pornești din rampă. Ce băiat care nu bea cafea știe să facă pornirea din rampă? Nina și băiatul au împărțit într-o dimineață un taxi, când s-au întâlnit inevitabil la ieșirea din club. Și-a lipit piciorul de al ei și n-a spus o vorbă. S-a jucat tot drumul pe telefon și nici nu s-a uitat la fusta scurtă de tot, de care nu se mai obosea să tot tragă. I-a plăcut cum a luat-o de mână și a tras-o înspre el, înainte să coboare fix în balta în fața căreia oprise taxiul.

Tanti Gina de la 1 a văzut totul. Nimic nu-i scapă. Din spatele draperiei și de pe vizor nu ratează nimic. La atât se reduce lumea ei. „Credeam că e fată de casă, am mirosit eu tocanele și ciorbele făcute în miez de noapte, am auzit-o cum plânge în timp ce dă cu aspiratorul, să n-o audă nimeni… Tu crezi că locuiești singură, însă noi suntem cu tine totdeauna… Te știu, măi fato, știu cât durează să-ți usuci părul și cât pierzi vremea în cadă, nu ți se strepezește pielea de la atâta stat? Ești străvezie, văd prin tine, te simt… vezi că s-a răcit apa și telefonul ăla sună de 15 minute. N-ai de gând să răspunzi, că vin peste tine!” murmura doamna Gina în fața unei Nina Roșca imaginară. N-ar fi avut niciodată curajul s-o înfrunte, eventual mai dădea câte o reprezentație în fața Zoiței, care zâmbea tâmp și fărâmița nervos pâinea uscată pentru porumbei.

Pe mama, Nina a așteptat-o toată viața în gară. Femeia lucra la Cefere și și-a iubit fiica cu o precizie de ceas, în haltele în care trenurile nu întârziau și în care Nina aștepta cuminte câte-o ciocolată. De aia fata s-a ales cu un vădit dispreț pentru orice nu e la locul lui. Zilnic își aranja preșul mișcat de vreun vecin, iar locul de parcare nu făcea excepție. Era a douăzeci și șaptea oară când băiatul care nu bea cafea își parca mașina în locul ei și a doua oară când l-a văzut făcând-o. S-a gândit să coboare și să se ia de el, însă n-avea curajul unei confruntări directe. Poate era mai bine să-i lase un bilețel?

*****

Este unsprezece și douăzeci de minute și pe Strada Sfinții Voievozi e o singură mașină parcată. Zoița a văzut totul, pe principesa aplecată deasupra parbrizului și cheia lucind în lumina stâlpului de telegraf. S-a uitat, cât a dat ture prin preajmă, cum a rupt biletul agățat pe parbriz și cum s-a chircit lângă roți așteptând.

Pe doamna Zoița n-a crezut-o nimeni niciodată, dar chiar și asistentul de pe echipajul de intervenție de la psihiatrie a trebuit să recunoască ciudățenia. Mașina băiatului care nu bea cafea era zgâriată toată și ștanțată cu un mesaj cel puțin bizar… „Principesa mi-a mângâiat neuronii”. Singurii neuroni atinși de vreo mână diavolească nu păreau decât ai doamnei Zoița, care și-a pierdut mințile. Nici cei de la poliție n-au crezut-o când le-a spus de principesa care a sărit gardul de tablă ruginită și de atunci n-a mai fost văzută. Toată lumea a fost chemată să asiste. Felicia trăgea cu nesaț din țigară când l-a văzut. S-a apropiat șovăind, dar încercând să pară cât mai sigură pe ea și îndreptându-și spatele. Nina nu era acasă. Ciudat… nu o văzuse nici când a ieșit din scara C. I-a pus o mână pe umăr.
– Știi, ciocolata ar putea să vindece rana asta a ta din suflet. Cu cine mai împarți tu ciocolată acum?
Băiatul s-a uitat abătut, ba la mașina de poliție, ba la fata asta străină care îi vorbea. Nu știa de ce-i părea mai rău: mașina zgâriată, sau gândul că Nina nu va mai împărți niciodată o ciocolată cu el. Și-n fond, de unde știa fata asta, pe care nu o mai văzuse, totul?

Domnul comisar Pasima și-a notat în primul rând urmele de ruj lăsate pe parbriz și apoi mesajul de pe caroserie. N-a observat costumul de epocă agățat ca o cârpă tristă de partea cealaltă a gardului. Nici sângele de porumbel din curtea interioară. Caz închis din lipsă de probe.

Tu Ioane să n-ai grijă că n-o să mai intri pe ușa aia mică din dos, pe unde cei de la scara C își duc gunoiul, să nu te sperii nici de balta aia enormă de pe culoar, cine spune că băieții de la Rebu nu ridică aripi frânte din gunoi?

———————

Acesta este răspunsul Andreei Pătru la postarea lui Ioan Maxim, Strada Sfântul Stelian.

Imagini Strada Sfinții Voievozi: Nona Cătușanu.

Comentarii

comentarii