Ieri am încheiat într-o răvăşire anticipată un studiu antropologic asupra oamenilor orei 6 dimineaţa, ora la care orice tentativă de luminare îţi provoacă dureri. Se poate să fi deraiat mintal în timpul ăsta, din moment ce am ajuns să mă iau în gură cu felinarele care-şi molfăiau ultima porţie de electricitate. Tot ieri mi-am programat o encefalografie, poate o să mi-l extirpe dracului cu ocazia asta. În ultimele două luni am fost în picioare de la 5 dimineaţa ca să prind această, subliniez, categorie umanoidă (intrată în piaţa muncii) în tranzit; iată nişte roboţi inestetici, semi-suicidari, care au conştiinţa a ceea ce sunt. Am mai vorbit despre dificultatea morţii de fiecare dată când am putut să articulez căcaturi, dar până acum nu am avut ce să arăt, în confirmarea ei, sau nu m-am obosit pentru asta, nu am avut nici un flip chart sau vreo prezentare power-point: luxul morţii poate părea o glumă, şi-ntr-un fel se cade să fie aşa (la ce se pricepe omul mai bine decât la suportarea consecinţelor?). Unii (a.k.a. toţi) spun, ce păcat că nu ne putem folosi creierul în deplinătatea lui. Eu spun, vă fut, nu posibilităţile limitate (asumate) ale creierului ne împiedică să avansăm, nici măcar vârsta biologică limitată, ci psihicul (slăbiciunea lui se autoreproduce). Mă rog… De fapt, obosiţi-vă singuri să vă futeţi. Această categorie umanoidă, definită şi prin brain dead cu ritm scăzut, este cea care ne asigură necesităţile moderne (necesităţi din care se nasc, mai departe, ca într-o mutaţie vie, alte nevoi inventate). Cine sunt ei? Mare parte, cei care ne fac să exclamăm, trezindu-ne din apoplexie, pula mea, asta da realizare. Când circulam cu metroul (pe anumite rute), contactul vizual era, de ce nu, tentant, şi, în limitele (limite, peste tot limite!) bunului simţ, firesc. Ochii oamenilor orei 6 dimineaţa trăgeau de pielea pleoapei, cumva în interior, aşa încât aveam câteodată impresia că în locul ochilor le va apărea un perete de carne. Câteodată unii mai discutau între ei, puteai surprinde dialoguri de genul “-Jos n-ai cum să urci” sau “-O băgam la subsol şi îi dădeam să sugă”. Ascultam pe iPod, într-una din acele zile, Old Dreams Waiting To Be Realised, şi mă întrebam dacă, în cazul lor, acest vis mai vechi nu este sinuciderea. E ceva care să-mi infirme că oamenii ăia nu se află în expectanţa sinuciderii? Aceşti oameni nu au fost singuri, din contră. De aici porneşte şi dificultatea morţii, din refuzul enclavizării existenţei. Dacă contactele sociale ar fi de tip “ghişeu”, am muri curaţi, am tăia, ca în copilărie, fiecare zi din calendar până la venirea ultimei vacanţe. Dar lor nu li se mai întrevede nici un fel de punct terminus, sunt încâlciţi într-o societate exploatatoare construită din indivizi ipocriţi (pentru care fiece dispariţie este o dramă), care profită că sunt prinşi într-o capcană în care nu vrea să intre nici moartea. Pentru mine nu e de mirare că moartea a devenit aşa o corvoadă. E atât de greu să (te) mai omori (prea multe plăţi de onorat către furnizori), încât renunţi la acest vis, şi continui să trăieşti. Fericirea (extazul), şi ea, a devenit un monument al efemerităţii. Cândva credeam (pula mea, toţi am fost copii odată) că dacă voi realiza un anumit lucru voi fi fericit toată viaţa. Ce enormitate… Acel lucru nu există. La fel cum actul masturbării repetate îţi produce extaz până ce ajungi să fii dezgustat de tine însuţi şi să vomiţi pe gresie cu pantalonii în vine. Asta să rămână imaginea cu început şi sfârşit a fericirii.

Când mă întorceam ieri, pe la 7 dimineaţa, o fată care mergea la biserică mi-a mulţumit că i-am dat întâietate. Înainte de asta mă izbise o aşa durere de cap, după ce-am coborât la Eroilor, că mi se înceţoşaseră ochii + se activase un proces străin de înlăcrimare incontrolabilă, că am zis, să-mi bag pula, o să leşin. Dar am putut să mă las în voia leşinului, să îmi curm prin asta durerea? Nu, pentru că aveam ceva important asupra mea.

Treacă-meargă cuprinsul studiului. Chiar şi din nimic rezultă o consecinţă. Ceea ce mi se pare de un tupeu ordinar e să fiu apostrofat încă prin:
– Aţi UITAT să plătiţi nota.

foto (c) Joana Nenu

Comentarii

comentarii