OK, acu c-a trecut concertu lu Fantastik din Eden și s-a dat căcatul la fund, ard să văd care-s consecințele „scindării hipsterimii bucureștene” (!). Deci despre ce vorbim aici? A, despre nimic, atunci e-n regulă.

Într-un local oarecare din centru, să-i zicem pivniță, care se întâmplă să fie localizat într-un fost celebru palat și la care se închină o turmă de post-adolescenți confuzi, are concert unul dintre veteranii manelei-rap-satiră – prea bine. Sub umbrela protectoare a noțiunilor de ironie și autoironie (noțiuni degradate prin uzaj și democratizare, noțiuni care și-au pierdut astfel orice semnificație, orice vlagă, orice urmă de radicalitate), post-adolescenții, elitiști și rafinați altfel, descoperă plăcerea instinctuală, joasă a manelei. Prea bine. Dar măcar de-ar descoperi-o. Căci ei n-o descoperă, ci o simulează. Trăiesc, timid și în aceeași confuzie/inerție generală, iluzia că au descoperit plăcerea jegoasă și viscerală a manelei. Eh, starea clasică de suspensie și indeterminare a fricosului lipsit de discernământ, a celui incapabil să-și asume clar o poziție. În adâncul lor, funciarmente, ca să zic așa, ei resping discursul/paradigma fenomenului cultural numit manea, trebuie să-l respingă (fapt cât se poate de just: chestie de educație, mediu & co.; lumi diferite, sensibilități diferite, nu-i nici o filosofie); da, dar ceea ce-i diferit te atrage și acu cât dreacu să mai lupți cu cenzura interioară? OK, și îți dai seama că de fapt îți plac manelele, orice s-ar spune. Asta e, așa ți-a fost scris, să dea rușinea peste tine. Ar fi însă de neconceput să-ți asumi pe bune așa ceva în public, în grupul tău de post-adolescenți finuți, care de altfel au aceleași frământări interioare, vai, neștiute de nimeni. Și atunci ce fac oamenii? Se strâng cu toții ironic la concertul lu Romeo Fantastik prefăcându-se că le plac manelele pentru a ascunde faptul că le plac manelele. E atât de simplu. E safe, suntem safe, își spun parcă din priviri, pentru că suntem ironici; o facem conștient. Ne asumăm (credem noi) arta kitsch. Consumăm kitsch în mod responsabil. Nu știm ce fac ceilalți, dar noi suntem acoperiți. Risc zero de contaminare. Cola Zero cu aromă de bacon.

Asta-i perversitatea, asta-i adevărata nocivitate. (Auto)ironia distorsionată. Autoironia care stă în loc de orice. Care scuză orice. Să ștergi pe jos cu puterea autentică a autoironiei. Simularea simulării simulării. Simularea infinită și infinit devalorizantă.

Restul discursului didactic-descriptiv-explicativ – ­că-i fenomen de masă-subcultură-manifestare-marginală-camp-kitsch, în fine, discurs de cultural studies, antropologie & co. – stă bine la locul lui; îl poți aplica oricărui fenomen de pe pământ pe care vrei să-l înțelegi. Dar să folosești discursul ăsta – care trebuie să tindă spre neutralitate/„obiectivitate”, dacă vrea să fie luat în serios – doar ca să legitimezi faptul banal și neinteresant că și hipsterilor (hipsterilor înșiși!) uite că le plac manelele, și încă unde?! În Eden! Eden! A, dacă era într-un „club de manele”… Deci mi-e greu să văd unde-i sursa contradicției și a… schismei. Schismă în plm. Mă cac pe mine de râs. Unde-s, deci, mirarea, perplexitatea, controversa?

În concluzie, hipsterii se cacă pe ei că, deși religia (secta lor, că doar orice grup, orice afiliere produce un efect de sectă) le interzice, iată că le plac manelele, iar pentru asta trebuie să le venim întru apărare (că ei sunt neajutorați, perpetuu confuzi și lipsiți de criterii) și să apelăm la un discurs academic care să explice civilizat că și manelele sunt un fenomen din lumea înconjurătoare, un fenomen nici mai bun, nici mai rău decât alte fenomene ale societății contemporane. Prin urmare, ce legătură are articolul lui Schiop (care, indiferent de intenția autorului și a cercetărilor sale, nu mă convinge să-mi placă manelele, nu are cum, ci îmi explică care-i treaba cu ele, origini, mecanisme, evident exacerbând niște presupuse virtuți; în fine, nu știu dacă are dreptate sau nu, pentru că io n-am studiat fenomenul, nu mi-am făcut doctorat pă ele) cu, insist, impotența hipsterimii de a-și asuma o plăcere, o alegere? De ce ar fi nevoie de un meta-discurs, de o notă de subsol care să-mi atragă ostentativ atenția că nu e cazul să-i judec după aparențe, că ei merg la Fantastik în Eden, e drept, dar e la mișto, nu-nțelegi? Pe de altă parte, nici abordarea celor montați împotriva manelelor nu reușește mare lucru; să te apuci, ca atâția, să faci analiză pe textele manelelor e un gest complet rizibil și pe lângă subiect; mai precis, să faci pe imbecilul pedant și echidistant ca să-ți iasă demonstrația că ce inepte sunt manelele. OK. (Dar, ca să rămân în aceeași zonă a argumentelor, ce să mai zic de faptul că adesea versurile manelelor conțin un umor și o expresivitate involuntare de-a dreptul memorabile. Și să închei totuși treaba cu textul, care nu face aproape în nici o situație cine știe ce cinste – ori, mă rog, nu aduce vreo mare revelație – muzicii pe care o însoțește; pot fi versurile alea sau altele; raportul e perfect aleator, nu necesar. Altă poveste.)

Tema discuției – dacă e să fie o temă de discuție – nu e că-ți plac manelele (asta în principiu mă doare direct în pulă), ci că habar n-ai cum să gestionezi faptul că-ți plac manelele. Și aici începe perversitatea. Te-ai trezit că-ți plac manelele, tu, om cu oareșice pretenții, și nu știi cum s-o scoți la capăt. Așa că începi să falsifici și să inventezi povești secundare chestiunii: cum că și manelele au și ele statutul lor, cum că și Fantastik e om, ca mine și ca tine, că are și umor pe deasupra, că uite el a venit primul cu maneaua-rap, cu maneaua politică, că uite are și o viziune asupra vieții, că mai știe și să facă show, ăsta e profesionist; cum că de unde până unde marginalizăm noi fenomenul ăsta și-așa marginalizat? etc. Și toată această demonstrație elaborată doar pentru că ți-e jenă să recunoști că-ți plac manelele, că te simți bine pe manele. Deci nu-mi spune, te rog, că te duci să-l asculți pe Fantastik în Eden din vreun simț al datoriei civice, al corectitudinii politice, fiindcă ești penibil (deși pot să cred că ești într-atât de spălat pe creier încât să invoci laba corectitudinii politice). Zi că-ți plac manelele pentru că-ți plac manelele. Sau mai bine nu zice nimic, nu căuta prilej să-ți justifici opțiunile, pentru că treaba devine cu atât mai suspectă, și n-o băga nici pe-aia cu guilty pleasure, altă șmecherie ieftină de care abuzează ăștia semi-conștienți de gusturile lor îndoielnice și, din nou, confuze.

Nu pretind că problema artei kitsch e ușor de tranșat; un domn, profesor la Litere, a spus-o perfect: „Arta kitsch e arta care te face să visezi.” Te uiți la tabloul ieftin din apartamentul comunist tipic, cu peisaj improbabil, pășunist, idilic, cu apus, cu lac în care se reflectă natura, cu căbănuță, flori, copaci, barcă plutind, culori calde, dulcege, și îți dorești să fii acolo. Ăsta-i kitschul, asta-i capcana. Să tinzi tocmai spre valorile pe care le parodiezi. Pe principiul că ceea ce detești cel mai vehement, aia iubești.

(Bun, acu revenind, faptul că-ți plac manelele poate fi o problemă, iar gusturile se discută pentru că-s alcătuite din umori, capricii și subiectivități alunecoase – adică din fix ceea ce nu contează, adică din neadevăr. Ești mirat un pic, pentru că tu știi că totul e relativ. Nu e. Ne-am duce pe pulă dacă totul ar fi relativ. Ba e chiar nerelativ din momentul în care ai înțeles că-n lumea asta, în artă, în tot ce vrei, există niște principii, niște criterii, niște ierarhii și niște termeni de adevăr. Adevărul ăla fundamental și non-discutabil. Ireductibil. Adevărul ăla care nu poate fi decât radical. Or, tu, mimând, falsificând, fofilându-te după micile tale răhățele, după micile tale dileme debile, ești orice, numai expresia vreunei radicalități nu. Corect politic și binecrescut cum ești, mă îndoiesc că ai citit vreodată un Thomas Bernhard, de pildă; ia vezi, totuși, merge? Tresare oare ceva în tine, se modifică ceva în tine, se întâmplă ceva cu tine – orice? Atunci s-ar putea să te trezești. În fine, cu alte cuvinte, poate să mi se pară de căcat faptul că ai criterii șubrede și ai creierul vraiște și-ți plac manelele, dar accept cu bucurie faptul că recunoști și-ți asumi asta până la capăt. E mai sănătos așa. Sau explică-mi cum te-ncingi de plăcere la Fantastik în Eden și apoi te-ncingi de plăcere și ascultând Bach acasă în singurătate; nu-mi spune însă că-i vorba de același tip de plăcere, aceeași calitate, că nu ai ce să compari aici, și că fiecare e bun pă felia lui, cum s-ar zice. Dacă ai ajuns la concluzia asta sau măcar o intuiești, ai fi deja un caz interesant, dar sigur nu e cazul. Cunosc studenți la conservator care-și hrănesc sufletul mai mult cu direcția 5, andra și brenciu (adică tot manele), pentru că, nu?, muzica clasică ține de școală, e materie obligatorie, nu ascultă și interpretează ei deja destul la/pentru școală? Doar n-o să facă asta și-n timpul liber. Utilul vs plăcutul. Eh, dar ăsta-i caz particular, alt subiect.)

În continuare, o să ziceți că inițiativa n-a fost a lor, ci doar au reacționat – s-au apărat, sărmanii hipsteri cotropiți de prejudecăți – la uluirea celor luați prin surprindere, cohorte întregi de adolescenți întârziați nedumeriți, ce dintr-odată nu mai pricepeau ce se petrece în lumea asta, scările lor de valori s-au prăbușit într-o clipă, aveau totul, iar după ce au aflat că Fantastik urmează să cânte în Eden, iar bună parte din frații lor de cruce să se frece pe abominațiile acestuia în chiar lăcașul lor de cult, nu mai aveau nimic. Răspuns naiv la răspuns naiv, dacă e să mă-ntrebați pe mine. Același ridicol și aceeași confuzie de ambele tabere. Că doar ce morții lui era Edenul? Era raiul pe pământ, deci, templul lor sfânt, deci nu era un club ca toate cluburile, avea pretenții, ce să mai… (Ca și cum muzica sutelor de trupe anonime indie-alternative care umplu cluburile așa-zise hipsterești ar fi fundamental diferită de muzica unui Romeo Fantastik. Iar confuzii și false delimitări în interiorul mizeriei.) Acu că și Edenul s-a stricat, plm, dacă până și Edenul s-a stricat, Sfinte Sisoe (așa înjură hipsterii, nu? Sfinte Sisoe! că doar nu-și bagă pula), iar tre să ne inventăm un sarcofag neconvențional departe de centrul vechi în care să ne strângem iarăși cu toții, în cireadă, și totuși fiecare original în felul său, deși toți la fel. Să fii dezamăgit – de Eden și de orice pe lumea asta – înseamnă să fi fost prost de la bun început. (Să te declari dezamăgit de Nymphomaniac înseamnă să nu-l fi cunoscut nicicând pe von Trier, să nu fi înțeles nicicând nimic din el.)

Dar să ne-ntoarcem la manea și să vă trimit totuși la o expresie perfectă a artei kitschului, o estetică a grotescului pe care n-ai cum să n-o apreciezi, fie și pe calea dezgustului (dezgust camuflat, desigur, c-am lămurit deja aspectul ăsta): Azis. Îl știți, odios, dus până la capăt. Și-om mai vorbi, deși nu mai e nimic de vorbit. Adică voi puteți să vorbiți înainte, că eu am auzit deja tot.

Hrăniți în continuare cultul autoironiei sleite. Trăiți-vă plăcerile igienic.

Bach, portret de Haussman, 1748

Comentarii

comentarii