Sunt „îngerul melancoliei” de Dürer(e).

Cea mai frumoasă definiție a esteticii pe care am găsit-o este „știință a sentimentelor”.

Cuvintele mele uneltesc o estetică.

În 1955, Herbert Gorer ne avertiza că, în societatea în care vom trăi, moartea va fi înlocuită de sex și va căpăta statutul de mare tabuu. Cine îl mai poate contrazice? Suntem o societate de „ființe petrecărețe”, de „orificii lăbărțate”. „Vive les vacances” scrie pe frunțile noastre și va scrie și pe funda coroanelor care ne vor fi puse la mormânt. Numele noastre sunt obscura moarte și sexul dezvelit. Deprioritizarea morții și evacuarea durerii (v. industria farmaceutică) din mentalul comun a amplificat întocmai frica de moarte. Paradoxul de sub streașina morții absente explică astăzi, în parte, proporțiile epidemice ale depresiei și ale avatarului contemporan al depresiei – melancolia.

Secolul al XIX-lea, prin influența romantismului, a creat „figura melancolică” și a popularizat nebunia ca pe o „obligație” a celui care creează. Melancolia era o componentă a nebuniei, pe lângă morbiditate și agonie. Plecând de la „Anatomia melancoliei” a lui Robert Burton, Žižek valorifică melancolia ca fiind efectiv originea filosofiei. Melancolia este atașată de lumea observabilă până la credința că nu există decât această lume observabilă, iar ea și-a pierdut sensul. „Obiectul pierdut” al melancoliei este, uneori, necunoscut sau „inconștient”. Melancolicii nu știu „ce” au pierdut. Regimul inconștient al obiectului pierdut se dovedește foarte problematic; melancolia nu dispare până când obiectul pierdut nu e cuplat la un regim conștient. Lecția melancoliei, așa cum notează G. Agamben, este că doar neatinsul poate fi atins. Că obiectele pot fi posedate cu condiția că vor fi pierdute, apoi, pentru totdeauna. Melancolia poate fi înțeleasă ca o suferință fără suferință (fără leziuni; unde notăm structura non-neurotică a melancoliei). În lucrarea „Tristețe și melancolie”, Freud se întreba de ce omul trebuie să fie bolnav ca să acceadă la un anume adevăr (despre sine sau despre lume).

Depresia e ceea ce „pățește” melancolia atunci când cuvintele celui care suferă sunt considerate neînsemnate. Depresia a mai fost numită „melancolie acefalică”, adică o melancolie retezată, care nu mai poate gândi. Spre deosebire de depresie, melancolia este inexpresivă, indistinctă, melancolia are o față umană. Depresia poate fi imaginată ca o bilă neagră. Dar melancolia? Maria Torok și Nicholas Abraham au restrâns melancolia la o ecuație memorabilă: „Obiectul pierdut sunt eu”. Freud vedea melancolia ca o „furie [cauzată de o pierdere inadmisibilă] împotriva celorlalți și întoarsă către sine”, o formă de automutilare și revoltă socială. Asocialitatea este o caracteristică a melancolicilor; predispoziția lor la epuizare, nepăsare, retragere (înțelese uneori ca simptome, alteori drept cauze ale melancoliei). Melancolicul păstrează o legătură cu societatea din care, simultan, se retrage și arată că nu mai poate funcționa (așa cum se pretinde) în societate. Dacă rușinea este unul dintre cele mai semnificative „sentimente sociale” (rușinea fiind, de fapt, rușinea dinaintea ochilor celorlalți), atunci melancolia e o încercare de a evada și de a întrupa rușinea. Melancolia ar fi, atunci, și un sistem de apărare ambivalent împotriva rușinii, dar care reține în interiorul sistemului rușinea de celălalt. Depresia este o boală greu de învins și ca urmare a structurii sociale a depresiei însăși (depresia este învelită total de rușine). În cazul depresiei, American Psychiatric Association cere monitorizarea simptomelor – interes și plăcere diminuată, pierdere sau creștere semnificativă în greutate, lipsă de somn sau prea mult somn, mișcări incontrolabile ale corpului, sentimente de vină și inutilitate, oboseală, incapacitate de concentrare sau de a raționa, gânduri cu privire la moarte și sinucidere. Dacă simptomele sunt manifeste mai mult de două săptămâni, pacientul trebuie diagnosticat cu depresie clinică și îngrijit ca atare.

Ipoteza mea, încă nedezvoltată, ar fi că melancolicul este un fetișist izgonit. Cred că aproape toți teoreticienii modificați de psihanaliză îmi vor da dreptate. Dacă fetișistul se fixează asupra unui anumit obiect, melancolicul nu se (mai) poate fixa pe obiect (fie pentru că nu-l găsește, fie pentru că l-a pierdut/nu-l mai poate avea). Melancolia, care suferă o proastă reprezentare din cauza romantismului, cuibărește de fapt o furie. Melancolicul se războiește cu o pierdere pe care nu o poate abandona. Melancolicul subzistă într-un interval cuprins între „deja încheiat” și „nu s-a terminat încă”. Furie cu atât mai „miraculoasă”, cu cât melancolicul este o „ființă liminală” (liminalitate, Turner, 1977). Pentru că melancolia implică refuzul visceral de a abandona „lucrurile”, ea conduce la consecințele de natură patologică.

Unde se duc melancolicii? Către proclamația lui Sartre: Life begins on the other side of despair.

„De ce suntem viață?” s-au întrebat probabil toți născuții. Melancolicii încă se întreabă.

—————

Photo by Gordon Newkirk, Untitled (Eclipse of Solar Corona), 1967

Comentarii

comentarii