Aş scrie un text prost dacă aş începe cu Ce s-a întâmplat? sau ba? Realmente, ce mă preocupă mai mult e lanţul Carrefour care şchiopătează ca un câine bătut cu paru’ de la distanţă. Nu ştiu dacă aţi fost bătuţi cu paru’ de la distanţă, şanse minime, e o manieră domestică de a dialoga interior, şi nu v-am prea văzut făcând asta (ce să fac dacă în spatele caietului de fizică am vrut să desenez un cerc şi a ieşit o elipsă?). Armonia din supermarket, una la mână, n-ar trebui să existe, cum zic că n-ar trebui să existe nici dinţii de aur (dacă treci de durere, eşti erou, măcar propriul tău erou, pen’ că tu eşti mai mulţi, tu eşti toţi – şi hai lasă, într-o noapte, mă dureau aşa de tare dinţii, deşi spărsesem n fiole în gură, că m-am dus cu patentul în faţa oglinzii, vă scot pe toţi, morţii voştri de dinţi, cu cine morţii voştri v-o făcut; cred că l-am născut pe omul invizibil în noaptea aia, aşa de tare m-a durut; şi n-am reuşit decât să-mi fac din gingii

sârmă ghimpată, pentru că, ducându-mă a doua zi la stomatoloagă, care, fie consemnat, mi-a rupt în două maxilarul (adoraţia mea pentru fineţea pielii ei în mănuşi chirurgicale) – scoţându-mi măselele, am văzut că dinţii mei aveau rădăcini de câine; cu toate astea, votez pentru „fără dinţi de aur”). Doi, ar fi mişto o nuntă în Carrefour, pă bune. Până când să tot primim invitaţii cu „Vrei să fii trist la nunta mea?” (Feţele de masă-s spălate cu Tide, aduc ei argument pro; când auzi asta, nu poţi rezista, pă bune, de 2000 de RON poţi reuşi performanţa să fii trist o noapte, mai ceva ca la hotel.) Dar problema limbajului, care mi-a lăsat o dâră de scuipat masturbatoriu pe intelect şi mi-a tocit umoarea apoasă şi cristalinul, foveea, da, o părăsesc ca pe celelalte, pentru că ş-aşa „nu mă iubeşte”? Futem, futem, dar mai şi iubim, vorba cinefilului. A iubi este deci o convenţie la care unii preferă să nu adere (mai puţine taxe la stat, nu de alta). Pentru unii, faptul că iubirea este sau nu infinită, nu schimbă cu nimic regulile realităţii, cum ar fi, de exemplu, Ponty.

Da, că tot veni vorba de eternitate şi de-alea, am iubit şi eu sincer (o singură dată mi s-a întâmplat asta), am iubit (doar!) cele mai frumoase femei din lume, ăsta a fost ghinionul şi privilegiul, sunt conştient de această artificialitate, sunt obiectiv când spun asta, şi frăgezimea minţii mele a conştientizat atunci „halucinogenul stabilităţii”, că aceastei femei i se rupea basca de sinceritatea iubirii mele finite, că satisfacţia ei era stabilitatea produsă imaterial de celălalt bărbat, de numele lui german. M-am gândit cum să-mi elimin adversarul, planuri de marketing etc., până la urmă, i-am dat ei un K.O., fată, te iubesc, te rog să înţelegi gravitatea acestei vietăţi care îmi ia locul, nu, a preferat să tacă, ea cu stabilitatea, şi eu cui rămân, morţii tăi? După episodul ăsta, am înnebunit, era iubirea aia, futută şi pură, pe care, creierul meu a fost incapabil s-o primească în refuz. Deci cam ăsta e standardul, ca să înţelegeţi, celei mai frumoase femei din lume, oriunde ieşeam împreună cu ea, i se recitau, de faţă cu mine, versuri greceşti (au simţit ei că nu le-aş avea cu Grecia Antică?), de către tot felul de libidinoşi, da, nu ştiu, o comparau cu tot felul de zeiţe din Olimp, îi sărutau mâinile, şi de-alea. Unii ne spuneau că noi doi suntem frumoşi şi când dormim. Asta apropo de Carrefour, nu de alta.

Şi care a fost, de fapt, „madlena” mea? Zilele trecute, stăteam în pat, cu uşa deschisă, nu puneam la cale nici o teorie despre timp. Dar, sare pe rană, prin imagificare, de ce, asta ţine de misterele creaţiei divine, a trebuit să dau cu subsemnatul realităţii că am două mame! Povestea a început de dinainte să mă nasc, mama mea (să-i spunem „mama mea reală”) era gravidă cu mine, şi, într-o seară, venise la ai mei o prietenă de familie (pe atunci), şi alţii – nu ne interesează, şi, după ce s-au îmbătat, au început să facă glume, printre care gluma că „mama mea reală” a făcut sex cu gagicul ăleia ş.a. M-am născut, aşadar, nu mult după, şi prietena asta de familie m-a năşit. Apoi, am fost înţărcat, ajutat de o comunitate de ţigani, ţin minte că a avut grijă de mine o femeie cu sâni imenşi, iar numele ei era prescurtarea de la cocaină ş.a. De aici,

lucrurile se complică foarte puternic, tare şi adânc, căci naşa mea a început să creadă că eu sunt, de fapt, copilul ei, planurile se suprapuseseră ca-ntr-o simulare arhitecturală în 3D, că tata a lăsat-o însărcinată pe ea, nu pe „mama mea reală”. Ea a devenit, în consecinţă, „mama mea virtuală reală”. Ca o realitate virtuală reală (citiţi Virilio pentru asta). „Mama mea virtuală reală” a înnebunit, într-un final; „mama mea reală” îmi zicea, mă, să nu iei ciocolată de la străini; „mama mea virtuală reală” mă urmărea când ieşeam de la grădiniţă, mă ispitea cu dulciuri. Şi femeia asta i-a făcut „mamei mele reale” abonament la „Calvar de viaţă”, făcea propagandă că „mama mea reală” e o curvă, că se fute cu bărbaţi de la NASA. Şi, ca să vă daţi seama cât de miraculos e atomul, total inconştient de acest detaliu (că „mama mea reală” s-a futut cu bărbaţi de la NASA), mai târziu, voi ajunge să mă specializez în istoria spaţiului cosmic.

Despre „mama mea virtuală reală” mai ştiu doar cum o cheamă, că e bolnavă de schizofrenie şi că e profesoară de fizică. Nu ştiu când s-a născut „mama mea virtuală reală”. De mai mulţi ani, ea crede că este urmărită de „bărbaţi cu ochelari, care circulă în maşini cu geamuri fumurii” şi că „mama mea reală” i-a furat copilul. Mă gândesc acum la „mama mea virtuală reală”, care a trăit în toţi aceşti zeci de ani „în absenţa copilului ei”. Că nu are alt copil în afară de mine. Că nu va exista nimic care să mă suplinească. Nici o altă fiinţă trecută sau viitoare. Atunci când o vedeam pe stradă, traversam pe celălalt trotuar, pentru că „mama mea reală” îmi interzicea să privesc această medusă. Şi-a închipuit ea vreodată că va da naştere unei asemenea monstruozităţi? Că eu voi fi darul divinităţii? Cine o să judece şi cum o să judece această farsă? Cine o să mă întrebe cândva, cum se numesc mamele tale? Factual, „celălalt” este o omniprezenţă. Celălalt bărbat, celălalt trotuar, cealaltă mamă. Acum, „mamei mele virtuale reale” îi este frică de copilul ei. Întotdeauna i-a fost şi întotdeauna îi va fi.

Când am împlinit 18 ani, a fost singura dată când „mama mea virtuală reală” a îndrăznit să îmi ofere un cadou. L-am primit printr-un intermediar, cu specificaţia expresă să nu aflu că e din partea ei. Pentru că toată viaţa am desconsiderat-o. „Mama mea virtuală reală” a ţinut minte când fiul ei se va naşte pentru a optsprezecea şi ultima oară. Şi a anticipat, cu iubire de „mamă virtuală reală”, că ce voi trăi apoi va fi această sporovăială.

foto (c) Rareş Petrişor

Comentarii

comentarii