Cercelul din urechea stângă a lui Van Gogh şi alte (ne)credinţe de serviciu

Primul meu contact cu moartea biologică, aşa-zisa „moarte bună”, datează din 1993. Priveghiul îndepărtat al străbunicii, într-o cameră cu lumina, după datini, lăsată aprinsă. Rezemat de patul în care-i înţepenise corpul vidat şi netezit, o întrebasem copilăreşte, de ce eşti rece? La vârsta de 3 ani, mintea parcă-mi dicta, ţie limbajul morţii n-are la ce să-ţi servească, limbajul morţii – o virgulă nenecesară. Nu pricepeam de ce îmi tăcea scofâlcit. Această noutate evenimenţială permisese ca în viaţa mea să se cuibărească, ca un şarpe bicefal strangulându-şi prada, obsesia morţii şi serialitatea întrebării „de ce?”. Străbunica mea, o femeie crescută la ţară, fără şcoală, nu credea în Dumnezeu. În afară de Biblie şi cărţi de rugăciune nu citise alte texte – potenţiale surse ale contradictoriului. Condiţia ei umană era dată invariabil de muncă. „Aici, pe pământ, e raiul şi iadul”, mi-o amintesc spunând şi doar asta îmi amintesc.


Până în jurul vârstei de 13 ani deci, m-am rugat lui Dumnezeu în fiecare dimineaţă şi în fiecare noapte, am frecventat biserici aflate în conflagraţie etică: ortodoxă, baptistă, penticostală, catolică. La 13 ani am avut un vis care o produs o fisură în puntea credinţei; în urma acestui vis, am încetat să mă mai rog. În proximitatea slujbelor, întâlnirilor religioase şi duminicii mă ascundeam în dulap, sufeream de anorexie ecleziastică, nu glumă. Rugăciunile îmi făceau rău. Psalmul 13. Pentru mine, lucrurile nu puteau sta altfel, înconjurat de necredincioşi de când sugeam de la ţâţă. Credinţa mamei mele e că totul se sfârşeşte după moarte, sunt hrănit cu această credinţă. Convertit la „dreapta credinţă” de cei care credeau că, prin recrutarea unui număr rezonabili de copii ai Domnului, li se garanta un loc în grădina izgonirii. Am făcut parte din program, am privit la alţii cum nu se încred şi am învăţat jocul, am câştigat necredinţa. Şi aşa, este necinstit ca Dumnezeu să nu existe.


Îmi croiesc necredinţele în avans, port un borcan de necredinţe în b. interior, necredinţele sunt fragile. Mahalagiu, ajung să mă cert pe necredinţe, nu putem crede amândoi în acelaşi obiect/concept (nu spun fiinţe). Nu putem crede amândoi în cercelul din urechea stângă a lui Van Gogh, în moda crucii. Fiecare necredinţă ne costă, fiecare necredinţă e lucrată manual. Nici eu, nici tu nu trebuie să ne mai încredem în ceilalţi, în necredinţa lor pedagogică. Nu mi-e frică să cred că mâine voi câştiga la loterie. Că nu eu sunt de vină. Că nu am nici o vină. Să cred în putere, corupţie şi minciuni. Asigurarea de viaţă stă în acest glonte pitit în cartuş: să nu mai văd în de ce o întrebare, ci un răspuns. It’s darker than you think.


foto (c) Joana Nenu

Comentarii

comentarii

Scroll to top