Ieri, de Ziua Armatei Române, mi-a plâns un bărbat (nu „mi s-a plâns”). „A simţit” că am un „suflet bun”, nu altceva. Oamenii ăştia trebuie luaţi pe proprie răspundere când se lansează în oficiosul sufletesc. Aveam la bord treizeci de ore de „veghe muncită”, eram uşor impresionabil (m-a întrebat cum mă cheamă şi mi-a spus că am un nume frumos), în general, putea să-mi ceară diverse, că spuneam da, numa’ să se termine odată. Şi mi-a plâns ca un copil care a comis o năzbâtie, m-a superafectat, i-am dat senvişul meu şi nişte mărunţişuri de bancnote. O să se roage pentru mine, îmi promite, de parcă nu-l uitase deja suficient Dumnezeu.

Cu întârzierea de rigoare, îmi continui călătoria în jurul lumii, alături de mine am un camionagiu, un reformat şi un bărbat cu deficienţe de auz şi vorbire. M-am îndrăgostit aşa de tare de ăştia trei. Bărbatul cu deficienţe de auz şi vorbire îmi arăta pe un bilet oraşul Teiuş, pe un altul oraşul Alba Iulia. Gesticulez ce cred eu că s-ar traduce prin nu înţeleg. Arată cu degetul caietul roşu pe care îl scosesem din geantă şi trasează nişte ondulări în aer. Îi întind caietul. Mi-a scris pe caiet Teiuş, iar sub Teiuş a scris Alba Iulia. După care a mâzgâlit o linie între cele două oraşe. Asta era, voia să-i spun la ce distanţă se află unul de celălalt. Îmi întreb camionagiul, zice că-i aproape, dar cât de aproape, 25-30 km, aproximează greşit. Îi scriu în caiet 25-30 km. Ridică degetul mare.

În sfârşit am devenit o utilitate. Bag laptopul în priză, poate am răbdare să dezinstalez Windows 7. Nu am. Din nou, el încearcă să-mi comunice l’incommunicable, dar nu înţeleg, o dată în viaţă am şi eu noroc, iconiţa de la Internet Explorer se află în bară. O atinge cu degetul. Îi spun că nu am internet, deschizându-i o pagină care „nu se poate conecta”. Vorbirea nu ajută la nimic. Începe apoi să decupeze cu degetul arătător un dreptunghi de mici dimensiuni, după care dă cu pumnul în palma mâinii stângi, ca într-o înjunghiere. Blestem toate cunoştinţele acumulate, nu ajută la nimic. Merg pe instinct. Izbăvesc. E vorba despre Digi Net mobil prin modem USB. Îl fac să înţeleagă că am înţeles. Îl scoate din geacă, intrăm în virtual.

Nu are încredere în oameni. Vrea să îi caut o hartă Teiuş-Alba Iulia. Îi scriu pe caiet cu litere de tipar „19 km, 20 de minute”, în paralel îi arăt şi traseul. Ridică degetul mare. La un moment dat, îmi arată ceva pe geam, era noapte, întorc mâinile în rotaţii, văd o cruce luminată, nu înţeleg. Mai târziu, arată cu indexul în jos, apoi mimează nişte spirale. Îi arăt şi eu nişte spirale, gândindu-mă că întreabă dacă mai avem până la destinaţie. Nu era asta. Îi întind laptopul şi simulez o cântare la pian. Îmi scrie „loc care”. Cum să-i gesticulezi unui bărbat că suntem „aici”? Îi scriu „Copşa Mică”. Îmi scrie apoi, „am înţeles”. Îşi îndreaptă mâinile spre cap şi mă arată cu degetul. Am nevoie, din ce în ce mai multă nevoie de un translator. Nu mă mai descurc. Trage laptopul înspre el şi scrie „place”, după care repetă mişcările. Îi plăcea părul meu. Înainte să-şi ia rămas bun, a mai adăugat un rând: „Plec Italy 10 zile”. Pleca nu pentru 10 zile, ci în 10 zile. „Cât timp?”, continui dialogul. „Verona”, a fost ultima lui linie de dialog.

Camionagiul, în contră parte, e slobod la gură. Îi dau foarte mult credit, camioanele şi camionagii sunt sexualitate în carne şi oase. Am un mare respect pentru camionagii. „Reformaţii îs curvari, pocăiţii îs zgârciţi”, el e foarte radical în judecată. Camionagiului meu nu-i trebuie decât „o scânteie” pentru a se simţi ca la 20 de ani (mai puţin în privinţa fizicului, adaugă, camionagiul meu era preocupat că se îngrăşase – asta mă face să-l admir şi mai mult). Spune că numai muribunzii se schimbă. Că niciodată n-o să poţi schimba o curvă şi un curvar. Nu-ţi vine să crezi ochilor ce poate femeia, îmi zice, şi toate, după, vai să nu mă spui, banane în pizdă. Reformatul îi spune, haideţi să păstrăm o limită a decenţei în limbaj. Camionagiul, eh, suntem bărbaţi, asta e „limba gramaticală”, nu eu am inventat-o. Vorbeşte doar cu mine, pentru mine sexul e o plăcere, nu a existat femeie pe care să n-o fut şi să pun ochii pe ea. „Am făcut ce-am vrut cu ele, că-s şef”.

Camionagiul s-a căsătorit nu pentru că îşi iubea soţia, ci pentru că femeia pe care a ales-o să-i devină soţie „nu era curvă”. Îşi înşală soţia, nu se poate abţine. E un ortodox „înrăit” care crede în reîncarnare. Şi care amantă v-a impresionat, aşa? lansez o întrebare. M-a impresionat la o unguroaică „curajul ei de a-şi trăi viaţa”. Tot timpul, după ce făcea sex cu ele, amantele, stăteau la poveşti. „Bine, că după voiau şi bani, dar îşi făceau treaba”. I-au plăcut femeile cu facultate, „alea proaste de la fabrică fac sex ca tractoru'”. Apoi îmi povesteşte de săptămânile când s-a refugiat la o mănăstire şi a ţinut post cu rugăciune. După ce s-a întors de-acolo, i-a fost teamă s-o fută şi pe nevastă-sa, după propria lui mărturisire. „Ştii, frica aia!” Înainte să adorm, mă convinge (chiar îl cred): „Io am fost şmecher la viaţa mea. Io vorbesc cu Dumnezeu, dar mi-e frică de moarte”.

Când mă trezesc, camionagiul meu luase somn de mult. Ce i-aţi făcut camionagiului meu?! Dormea ca un urs koala, ceva nu-i convenea. Îmi (foarte!) plac ungurii, sunt oamenii cei mai încărcaţi de iubire, aşa îmi pare. T. era reformat, se născuse în Harghita. Şi mi se părea divin, absolut divin, că la vârsta de 30+ era încă nebotezat. Mi se părea sacru că nu fusese botezat. Lucra într-o multinaţională, iar lucrurile care îi plăceau la serviciu erau „frigiderele, cafeaua şi florile”. Colegii lui de serviciu spun că are ochi-de-cal. Toţi îl întreabă, cum te-au primit ăia de la Bucureşti, nu s-au legat de accentul tău? Vorbim despre căsătorie, predici, Oradea, Sergiu Nicolaescu, teatrul Bulandra, mai ştiu eu ce.

Acum e timpul să plec, există un capăt de drum, o destinaţie a interacţiunilor noastre?

(în foto: camionagiul meu preferat)

Comentarii

comentarii