Vară. Nori negri, grei de ploaie. În dreapta şoselei, un fulger a despicat cerul. A urmat trăsnetul, dar în maşină nu s-a auzit mare lucru.
Alexandru doarme cu capul pe genunchii mei.
Prăpădul de afară rămâne acolo.
De o parte şi de alta a drumului, spre graniţa cu Bulgaria, pârloagă. Dincolo, lanuri de floarea soarelui…
Câmpurile lor, mai verzi, mai îngrijite ca ale noastre.
Marea lor, tot Neagră, dar mai primitoare.
Totuşi, în acel an 2011, agricultura a fost cea care a scos România din recesiune. Dar numai pentru că aşa a vrut Dumnezeu. În 2012 însă, Dumnezeu nu a mai vrut.
Iată, agricultura din România este la mila Celui de Sus, după 22 de ani şi-un pic de democraţie, în care toate guvernele, cu acoliţii lor, au batjocorit-o cât au vrut şi cât au putut.

La 50 de ani de la încheierea Marii Colectivizări – cum ne învăţaseră să-i spunem la şcoală – România a ajuns să fie al 12 mare importator de alimente din lume – potrivit experţilor Băncii Mondiale – când potenţialul ei este să hrănească – spun aceeaşi experţi – 80 de milioane de suflete…
De fapt, tragedia agriculturii româneşti, care în anii dintre cele două războaie dădea grâu întregii Europe, a început în acel an, 1962, când majorităţii ţăranilor români li s-a luat totul, iar ei au devenit slugi pe moşia comuniştilor. Prăbuşirea a continuat cu raportări himerice şi hiperbolice, care storceau din oameni ultima vlagă.

Unii şi-au luat lumea în cap. Aşa s-a întâmplat şi cu părinţii mei. Rămaşi fără pământ şi fără cai, mama şi tata au plecat din sat să se facă din ţărani domni. Aveam trei ani.
Fratele meu avea şapte.
Am plecat fără să ştim că drumul era fără întoarcere…

***

Era un început de aprilie nebun, cu o răbufnire neaşteptată a iernii, ce îngheţase firele răzleţe de iarbă din grădină şi mugurii plăpânzi ai liliacului din curte.
Pe geam, fetiţa se uita la urmele de gheare lăsate de găini în noroiul ce îngheţase peste noapte şi pândea o geană de lumină printre norii grei ce apăsau dimineaţa de luni.
Se aşeză pe un scăunel, cu spatele la sobă şi începu să aştepte…
De obicei, venea sora bunicii dinspre mamă, care stătea câteva case mai încolo, şi o lua la ei, unde-i spuneau, pe două voci – mătuşa Ileana şi străbunica Hanta – poveşti cu Iisus. Şi valsau…
Poveşti ştia şi Moşu, cu unul pe care-l chema Petru cel Mare şi cu unul căruia-i zicea Napoleon. Moşu povestea cu o voce uşor răguşită, dar plină de importanţă, iar când recita din Goga, zicea el, te treceau fiorii…

În casă mirosea a mere coapte şi fetiţei i se făcu somn.
Aţipi şi visă că trece dintr-o cameră în cealaltă, în casa cu patru odăi a Mătuşilor, până ajunge în cea de la stradă, cu obloanele veşnic închise, unde o aşteptau comorile: lăzi de zestre cu rochii şi şorţuri colorate şi pieptare şi ii înfoiate brodate cu mâna, dulapuri cu haine de domn şi pălării cu pene ori bucheţele de flori…
Străbunica Hanta, mama bunicii şi a celor două surori ale ei, era fată de popă şi soră de popă şi de învăţător. Moşu era cărturar şi goghist.
Şedea într-o zi pe bancuţa de la poartă şi se uita în lungul drumului. Dinspre primărie veneau doi străini, dar el ştia cine sunt: erau cu „lămuritul”, de-ai noului regim şi umblau din curte în curte să-i bage pe oameni în colectiv.
Cei doi păşeau prin ţărână, printre baligi, şchiopătând, unul de stângul, celălalt de dreptul. Cu arătătorul lung şi uscat pe tâmpla dreaptă şi cu degetul mare sub bărbie, Moşu începu să tuşească:
„Hm, hm, hm, puilor, dar bine mai şchiopaţi! Dacă şi politica voastră şchioapă la fel, ne-am dus dracului…”
Dacă s-a dus cineva undeva, Moşu a fost cel care s-a dus, în beciul primăriei, vreo câteva zile, iar nepoata lui – mama mea – îl vizita zilnic, la fereastra cu gratii, cu veşti de acasă şi rugăminţi de la familie să-şi pună ţărână în cap.
Nu şi-a pus, dar până la urmă i-au dat drumul. Era un bărbat înalt, uşor adus de spate şi aducea cu Sfântu’ Petru…

Cineva deschise uşa bucătăriei şi înăuntru bufni aerul îngheţat de afară. Aproape că-i tăie fetiţei răsuflarea, dar un miros cunoscut, de sudoare de cal şi de grajd, veni după rotocolul de ger. Bunicul aducea ceva în palma dreaptă.
„Stela şi Murga sunt în grajd?”
„Unde să fie? Nu vezi ce-i afară?”
De zile bune, fetiţa îi tot auzea pe cei mari şuşotind că au venit comuniştii să facă în sat colectiv şi că le iau oamenilor
caii şi pământurile…
Bunicul ţinea ceva în palma dreaptă.
Fetiţa se ridică pe vârfuri să vadă mai bine şi din căuşul care se deschise răsări trupşorul negru-mătăsos al unei rândunici.

Fetiţa luă pasărea fără să simtă în degete zbaterea cunoscută şi bătăile acelea repezi ale inimii… Ochişorii rândunicii erau închişi şi picioruşele chircite.
Fetiţa duse trupşorul păsării la piept. Se gândi o clipă să o învelească într-o cârpă şi s-o pună sub sobă, dar ştia că nu are rost. Mai văzuse aşa ceva. Deodată, ochii ei căprui se deschiseră larg, veseli:
„Măcar ea a scăpat de coleptiv!”

***

Am căzut victimă tentaţiei fiecărui autobiograf, iluziei că, din moment ce trecutul există doar în amintiri şi în cuvintele care încearcă în zadar să le cuprindă, e posibil să creezi întîmplări trecute spunând pur şi simplu că au avut loc.
Salman Rushdie, Copiii din miez de noapte.

Acea întâmplare din acel aprilie nebun al anului 1962 chiar a avut loc.
Cred că este prima mea amintire adevărată, pe lângă cele câteva pe care mi le-am inventat din povestirile bunicilor.
Mă văd în faţa sobei, cu pasărea în mână, ezitând între a o aşeza pe lemnele de dedesupt, învelită în cârpa salvatoare, sau a i-o da înapoi lui Tuţu să o ducă în grădină, unde să-i sape, cumva, o groapă în pământul îngheţat. Aveam să-i pun eu apoi, pe vreme bună, o cruce dintr-o creangă de mălin…
Satul în care aveam 3 ani în 1962 – anul primei mele dureri, niciodată ostoite – satul unde mă născusem se numeşte Crihalma.

Poţi ajunge acolo din Gara Rupea luând-o prin Ungra, vreo 14 kilometri, urcând uşor, cu pădurea în dreapta şi cu Oltul curgând în stânga spre Făgăraş. Tot din Gară se poate ajunge prin Hoghiz, Cuciulata, Comăna şi-apoi încă 2 kilometri până în Crihalma, cu câmpul de sfeclă în stânga drumului şi Oltul curgând în dreapta, tot spre Făgăraş.
Din orice parte ai fi venit însă, în acel 1962, în Capul Satului dădeai de o cruce de piatră ridicată în memoria – sau pe mormântul – unui fecior mort în Primul Mare Război. Pe lângă ea a trecut tatăl bunicului meu când a plecat în America să facă rost de bani ca să cumpere pâmânt, pe lângă ea au trecut Muţa şi Tuţu când au plecat la Bucureşti, slugi în casa sculptorul Oscar Han, să facă rost de bani ca să plătească datoriile celor bătrâni şi pe lângă ea am trecut noi, mama, tata, fratele meu şi cu mine, când am plecat în pribegia din care nu aveam să ne mai întoarcem vreodată…
Pe vremea când eu împlinisem 3 ani, satul nu se pierduse însă în cenuşiul egal al vremurilor de mai apoi, iar Murga şi Stela nu nechezau încă a nelinişte şi pustiu în grajdurile ceapeului de După Grădină.
Era încă vremea fasolei fierte de mama bunicului într-o oală de tuci, în care fratele meu s-a pişat într-o zi dintr-o extremă urgenţă…
Era încă vremea când bunicul Tuţu, prins între nevastă şi mamă, se refugia în grajd ca să-şi găsească liniştea între animale, în miros de balegă şi fân…
Era încă vremea când fratele meu mă târa după el pe Coastă ca să se joace de-a războiul în tranşeele rămase de la al Doilea Mare Război şi-apoi să vadă că nu mai sunt şi să mă caute printre brazi cu băieţii care strigau Bă, s-o chiert Leana Stanii ‘ai frumoasă…
Era vremea în care părinţii şi bunicii mei şuşoteau, ca să tacă atunci când apăream noi, copiii.
Era vremea…

——————-

Text scris de Elena Voinea pentru The Chronicle. Elena Voinea este realizator TV la The Money Channel din 2006. Lucrează în televiziune din august 1990, în special pe segmentul de știri externe. A făcut reportaje, interviuri, comentarii şi analize, documentare, transmisiuni directe.

Imagine (c) The Chronicle

Comentarii

comentarii