În Franța anului 1984, figura lui Foucault era la fel de recognoscibilă ca Turnul Eiffel. Statura lui intelectuală îl apropie de nume impozante ale istoriei franceze, precum Voltaire, Montesquieu, Diderot. Citim și gândim la o lumină mai puternică și datorită lui Foucault, care a cotrobăit în cele mai întunecate unghere ale civilizației occidentale. Foucault a făcut carieră din metoda structuralistă, pe care a aplicat-o asupra conceptelor sociale de sănătate, boală, devianță, normalitate, inocență, imoralitate, putere, cunoaștere. Ca profesor de Istorie și sisteme de gândire la College de France, Foucault a vrut să arate, printre altele, că ceea ce luăm drept ordinea normală a lucrurilor este, de fapt, o culminare a unui îndelung proces de construcție umană. În proiectul istoric și filosofic de deconstrucție, Foucault a fost „acompaniat” de Claude Lévi-Strauss, Roland Barthes, Jacques Derrida. Lui Foucault i-a revenit rolul special de a examina legătura intimă dintre putere și cunoaștere. În 1948, Foucault și-a susținut licența în Filosofie la Sorbonne, teză în care demonta noțiunea modernă de „nebunie”. În Istoria nebuniei în epoca clasică / Folie et Déraison: Histoire de la folie à l’âge classique (1961), Foucault afirmă că percepțiile noastre de-a lungul timpului asupra bolilor mintale nu reflectă decât tipuri de comportament pe care ne dorim să le impunem restului societății. În Nașterea clinicii / Naissance de la clinique (1963), Foucault vorbește despre o „arheologie a percepției medicale”. Și așa mai departe.

Într-o dimineață din martie 1984, un student străin aștepta la rând să schimbe câteva vorbe cu Foucault, în biroul lui de la College de France, după ce intelectualul cu expresie severă a susținut un seminar despre filosofia greacă, își amintește Jamin Raskin. Foucault acceptase să se întrețină câteva minute cu o mână de studenți, după cursuri. Interviul pe care l-a transcris Jamin Raskin pentru City Paper din memorie (Foucault nu a dorit ca discuția să fie înregistrată cu reportofonul) și pe care o să-l citiți în traducerea noastră, a fost publicat la o lună după moartea lui Foucault. Jamin Raskin, pe-atunci studentul lui Foucault, spunea că el a fost ultimul străin (și probabil interlocutor) care l-a mai prins pe Foucault dispus să răspundă la întrebări.

Michel Foucault photographed by Randolph Badler

————

Domnule Foucault, vă mulțumesc pentru amabilitatea de a-mi fi partener de dialog.

Foucault: În general, nu e ceva ce-mi face plăcere. Avem de rezolvat probleme de traducere, probleme culturale și, desigur, probleme legate de conceptul timpului. Dar tu ești un student, iar eu îmi petrec viața printre studenți. În orice caz, am acordat un interviu revistei Vanity Fair și, dacă îmi amintesc bine, m-au întrebat doar despre două lucruri: sex și politică. Voi, americanii, nu sunteți preocupați de filosofie (râsete). M-au întrebat despre Mitterand. L-ai citit?

Nu l-am citit, îmi pare rău. Ce le-ați spus?

Le-am spus că filosofii ar trebui să păstreze o anumită distanță critică față de politicieni. Corupția, e bine cunoscut, este adesea rezultatul servirii politicienilor de către intelectuali – foarte adesea. Eu nu am vrut să fac parte din acel lung, foarte lung proces istoric. Nu că politicienii și-ar fi dorit să fac parte…

Și ce credeți despre Mitterand?

În absența a ceva mai bun, voi sprijini programul socialiștilor. Îmi amintesc ce a spus Barthes odată despre opiniile politice, că trebuie exprimate cu „inima ușoară”. Politica nu ar trebui să îți absoarbă toată viața și, în politică, nu trebuie să faci pe iepurele în călduri.

Vă referiți aici la politică în sensul de politică electorală, nu? În „Arheologia cunoașterii” arătați că politica e infiltrată în tot și toate.

Exact. Filosofii nu trebuie să se implice în alegerile Parlamentului European sau să apară pe prima pagină din Le Monde pentru a-și exercita influența. Nu e obligatoriu să fie văzuți la operă cu celebrități la braț. Ar trebui să-i ajutăm pe studenți, pe cei care lucrează, pe toți cei care sunt prinși în experimentul de descoperire a unui sens în cotidian. Filosofii, sau mai bine m-aș referi doar la mine… Eu vreau să schimb „privirea timpului”. Să mut unghiul, perspectiva. O treabă suficient de dificilă cu atâta ambiguitate a lumii. Nu am de gând să-mi pierd timpul cu politicieni.

Vorbiți cu un oarecare sentiment de dezaprobare despre apetitul americanilor pentru sex, și totuși ați scris sute de pagini despre sexualitate. Unii ar spune că situația de față e un exemplu de elitism francez…

Tipul de sex de care sunt interesați americanii este cel vulgar, care le vinde revistele și care nu are de-a face cu sensibilitatea poetică, senzualitatea, prețuirea iubirii trupești, cu familia de sentimente și atitudini pe care le putem observa în răstimpurile grecești și până în epoca victoriană, atunci când interesul pentru sexualitate a atins niveluri dramatice.

Prin urmare, sunteți de părere că, în zilele noastre, sexul e ceva rău.

Sexul a ajuns ceva plictisitor. Nici nu mai pot scrie despre sex. O să-ți dau un exemplu la-ndemână. În Grecia antică, una dintre cele mai importante caracteristici ale unei sexualități sănătoase era negarea ocazională a satisfacerii dorinței. Să vezi o persoană tânără, frumoasă și să nu o atingi era considerată o virtute supremă. Acesta e un tip de estetică pe care noi nu-l mai apreciem astăzi. Nu mai suntem capabili să înțelegem negarea.

Credeți că e posibilă crearea unei instituții sociale în care să fie onorate estetici și valori politice ale justiției?

Câteodată mă tem că tinerii sunt atât de impresionați de schimbare și de revoluție, prin intermediul instrumentului natural al ideologiei politice, încât ajung să ignore prezentul și ce se întâmplă în prezent. Nu te mai preocupa de schimbare pe viitor. Privești deja cu responsabilitate crizele din instituțiile și structurile în care studiezi sau mănânci sau lucrezi. Prin urmare, eu spun: studiază istoria, nu viitorul. Studiază istoria ca să fii pregătit pentru viitor. Trebuie să „depistezi” istoria în artefactele și veștile prezentului. Apoi, domeniile trecutului și ale prezentului se unesc.

La asta vă referiți când folosiți cuvântul „arheologie”, în modul curios în care l-ați folosit până acum?

Vreau să spun că absolut toate lucrurile posedă o istorie interioară, o istorie atât fizică, cât și spirituală. O istorie politică, de asemenea, dacă vrei. Dar mă tem, dragă prietene, că timpul nostru s-a încheiat. E cineva care așteaptă la ușă. Întotdeauna e cineva care așteaptă la ușă.

Pot să vă mai pun o ultimă întrebare? E cea la care țin cel mai mult. Plecând de la interpretarea și descifrarea evenimentelor și ideilor, pot structuraliștii să găsească o cale de a remodela lumea?

Aș spune un singur lucru. Caută ceea ce e bun și puternic și frumos în societate și elaborează de acolo. Împinge lucrurile în afară. Întotdeauna să creezi din ceea ce ai deja. Pe urmă, vei ști ce să faci.

Comentarii

comentarii