Șerban Savu s-a născut pe 25 august 1978 în Sighișoara. În 1996, se înscrie la Universitatea de Artă şi Design din Cluj, denumită Academia de Arte Vizuale „Ion Andreescu” până în 2001, anul de absolvire al pictorului. În perioada 2002-2004, Șerban Savu beneficiază de o bursă de cercetare „Nicolae Iorga” din cadrul Instituto Romeno di Cultura e Ricerca Umanistica di Venezia, o bursă importantă în biografia lui, deoarece reprezintă momentul în care ia contact cu pictura venețiană (Tițian, Veronese, Tintoretto etc.) și Bienala de la Veneția, devenind pasionat de artiștii renascentiști și vechii maeștri de la care împrumută frecvent metode sau detalii compoziționale.

Șerban Savu, The Polyptych of Work and Leisure, 143×195 cm, 7 picturi în ulei pe pânză, lipite pe panou de lemn, 2014.

În 2006, Șerban Savu începe să expună la București, Ghent, Los Angeles și Zürich. Cea mai importantă expoziție a fost Cluj Connection, găzduită de galeria Haunch of Venison din Elveţia, o expoziție de grup la care au participat Victor Man și Adrian Ghenie. Pictorul va avea o îndelungată agendă de expoziții atât naționale, dar mai ales internaționale, fie de autor, fie prin extensie, în compania altor artiști.

Pictura lui Șerban Savu se bazează pe o funcție statică, care evocă stabilitate. Subiectele lui sunt, în principal, fundamentate pe motive ale tranziției sociale post-comuniste:

„Comunismul (sau ce-a fost el) și-a continuat existența în România mult timp după ce a fost declarat în mod oficial mort. În orice caz, nu e asta ceea ce mă interesează, nu Comunismul sau regimul, ci rezultatele lui, efectele unei utopii ratate”, mărturisea Șerban Savu într-un interviu pentru revista ARTA.

Pentru spațiul românesc, reprezentările lui Savu sunt extrem de familiare, individul trăind în interiorul societății despre care pictura ne relatează. Datorită libertății extraordinare pe care o emană asupra spectatorului, pictura lui Savu nu este o pictură intelectualistă. Șerban Savu analizează efectele perioadei comuniste în plan social: stil de viață, ocupații, spații de locuire. Surprinderea motivului pictural care justifică eșecul provine din acţiunea de a figura realitatea socială prin intermediul unei cartografieri a vieții de zi cu zi din spațiul românesc. Prin cartografiere suntem nevoiţi să înțelegem un complex pictural al cărui rezultat nu este o fotografie a unei scene cotidiene, ci un ansamblu de scene încorporate într-o viziune unitară, existentă în picturile lui de survolare:

„Asamblez totul și am un peisaj plin de activități, de realitate, de viață într-o anumită zonă.”

(Interviu Mihai Pop – Șerban Savu, acordat de pictor cu ocazia expoziției „Daily Practice for the End of the World”, 27.4-16.6/2012, Galeria Plan B, Berlin.)

Șerban Savu, Cinema, 61×98 cm, ulei pe panou de lemn, 2014.

—————————–

Robert Terciu: Când ai știut că dorești să devii pictor? A existat un moment anume care a declanșat pasiunea sau a fost ceva treptat?
Șerban Savu: Nu prea am avut de ales, știam de când aveam cinci ani că vreau să devin pictor. Nu știu din ce cauză, dar cert este că am fost încurajat de părinți și de bunici sau de oricine mi-a fost alături. Nu știu dacă a fost treptat, eram foarte sigur la cinci ani că vreau să devin pictor și nimic altceva. Ulterior, s-a adeverit că știam ce vorbesc atunci când eram mic.

R. T: În căutările tale artistice, cum ai ajuns la abordarea realismului, dacă îmi pot permite un astfel de termen?
Ș. S: Da… e interesantă întrebarea. Ce să zic… Am început învățământul artistic din clasa a V-a, ducându-mă la liceul de Arte Plastice din Cluj, cu program gimnazial, clasele V-VIII fiind specializate pe artă, apoi urmând liceul și facultatea ș.a.m.d. În toată perioada asta, încercam să învăț să pictez, în sensul clasic al cuvântului. Poate că am primit și o educație clasică, dar scopul meu în perioada de formare era unul mimetic și poate că asta a condiționat apropierea mea ulterioară de realism. Cert e că, ajungând la anumite rezultate tehnice, nu am mai fost interesat neapărat… m-am plictisit de a căuta formal lucrurile, și atunci am ajuns la concluzia că pot folosi pictura ca pe o unealtă și pot să iau din limbajul picturii ceea ce mă interesează pentru a-mi atinge scopurile. Am considerat că, pentru ceea ce zic eu în momentul de față, limbajul adoptat pare cel mai potrivit, adică acest realism… Mă interesează limbajul picturii, însă nu sunt interesat de o dezvoltare formală a limbajului picturii, nu caut acolo răspunsurile la întrebările mele. Pornesc mai degrabă de la idee, de la tematică, de la subiect, așa dezvolt pictura și nu invers, nu limbajul îmi condiționează pictura.

R. T: Așadar limbajul este intermediar pentru a spune ceea ce te interesează ca subiect?
Ș. S: Exact.

Șerban Savu, Landscape with Clerk, 144×190 cm, ulei pe pânză, 2013.

R. T: Perioada celor doi ani petrecuți la Veneția ți-au influențat stilul?
Ș. S: M-au influențat cu totul, nu neapărat în stil. A fost o perioadă extrem de importantă pentru dezvoltarea mea, nu doar profesională, cât și personală. Au fost niște ani de maturizare, faptul că am stat în contextul venețian, atât de bogat cultural, m-a influențat profund. În primul rând, am devenit foarte atașat de pictura venețiană, de ceea ce înțelegem noi prin Școala Venețiană de pictură: adică artiști din Quattrocento, Cinquecento, Seicento ale căror picturi le-am văzut în locurile originare. Sigur că asta a fost pe de-o parte, să zicem Școala Veche, sunt foarte mulți artiști de care mă simt extrem de legat: Tițian, Giorgione, Bellini, Tintoretto, Veronese, Canaletto, Tiepolo, Palma il Giovane, este o lungă listă de artiști fantastici, toți venețieni, toți au trăit și au lucrat acolo. Lucrurile astea m-au influențat, nu aveau cum să nu mă influențeze ca tânăr aspirant, cu creierul proaspăt, și am absorbit toată informația. În al doilea rând, Veneția este locul Bienalei. Aceasta a reprezentat o altă experiență extrem de importantă, pentru că am intrat în contact mult mai direct cu arta contemporană față de situația în care aș fi stat în Cluj și aș fi urmărit totul de pe internet. Bineînțeles, am întâlnit și persoane care m-au inspirat. Una dintre ele este Rozalinda Borcilă, artist și cadru didactic, pe vremea aceea preda artă la Universitatea din Tampa, Florida, iar la Veneția participa la un proiect artistic. Cu Rozalinda am văzut Bienala de 20 de ori și am discutat fiecare lucrare în parte. În anul acela, 2003, curatorul era Francesco Bonami, care a adus pe toată lumea. Erau foarte mulți artiști, fiecare sală era curatoriată de un alt curator, dacă îmi amintesc bine, care individual au invitat alți artiști. Era plin, nu am văzut niciodată o asemenea bienală.

R. T: De o asemenea anvergură…
Ș. S: Nu de anvergură, cât de densitate.

R. T: A fost prima dată când ai vizitat Bienala?
Ș. S: Da, prima mea bienală a fost în 2003. Ulterior am văzut fiecare ediție, am continuat s-o urmăresc, dar niciodată nu am mai văzut o asemenea densitate de opere. Acesta era conceptul lui Bonami. Așa că a fost o experiență foarte importantă.

R. T: Așadar, experienţa veneţiană a fost una care, din punct de vedere teoretic, având contact cu toți acești pictori venețieni, te-a influențat în demersul tău.
Ș. S: Din toate punctele de vedere, nu doar teoretic.

Șerban Savu, Painters, 122×160 cm, ulei pe pânză, 2013.

R. T: Prin contactul cu lumea bienalei, te-ai simțit mai apropiat de ceea ce se întâmplă?
Ș. S: Și asta, sigur, dar oricum pentru mine experiența venețiană a însemnat o cortină care a fost dată la o parte.

R. T: Prin urmare, consideri că acolo te-ai format, dezvoltat?
Ș. S: Nu pot să spun că m-am format, ci mai degrabă m-am dezvoltat acolo, iar după Veneția a urmat perioada în care am conștientizat cine sunt. Altfel spus, cei doi ani la Veneția au reprezentat perioada descoperirii mele artistice, și nu numai…

R. T: Poți numi trei pictori de care te simți cel mai legat?
Ș. S: Nu prea pot să numesc trei pictori… e imposibil.

R. T: Sunt prea puțini?
Ș. S: Prea puțini sau prea mulți. Dacă e să numesc pe cineva, atunci ar fi Tițian, ar fi, să zic, pictorul complet, la care mă refer des, aproape îl venerez, dar pe lângă el mai sunt alții asemenea lui, la fel de importanți pentru mine, dar, dacă ar fi să numesc doar unul, ar fi Tițian. Dacă ar fi să numesc trei, nu m-aș putea opri doar la trei, e o listă foarte lungă. Îmi este greu să numesc un pictor contemporan. Realitatea că au trecut peste patru secole de la moartea lui Tițian contribuie la faptul de a mă fi atașat mai mult de el, e o epocă diferită, e misterul, de aceea mă simt atașat de pictura lui, pentru că nu o înțeleg în totalitate.

R. T: Consideri că vei depăși sau renunța la topica subiectului actual, radiografierea societății post-comuniste din spațiul românesc?
Ș. S: Aceasta este o întrebare pe care însumi mi-o adresez continuu, nu am de unde să știu cum va arăta viitorul, nici al lumii, nici al meu. Eu mă pot raporta la lume în general și la lumea pe care o cunosc. Mă inspir din realitatea imediată. În ultimii ani, tematica mea s-a dezvoltat și au apărut subiecte care nu țin neapărat doar de societatea românească post-comunistă. Unele subiecte sunt mai puțin imediate și acoperă o gamă mai largă, țin de umanitate în general. Cred că asta va fi tendința mea, să generalizez puțin, dar asta nu înseamnă să-mi schimb sursele de inspirație. Până la urmă, pot să vorbesc despre ceea ce cunosc. Poate că dacă aș locui într-o altă țară, lucrurile ar putea fi diferite, însă cred că aș putea să mă raportez la acea realitate doar după o perioadă, deoarece la început aș cunoaște prea puțin. Nu-mi dau seama, dar ceea ce pot să zic este că și realitatea din jurul meu se schimbă permanent. Și pe mine mă interesează tocmai aceste schimbări. Poate că acesta este un răspuns, poate că asta voi urmări în continuare, tocmai aceste schimbări din jurul meu.

Șerban Savu, Holy Week, 170×143 cm, ulei pe pânză, 2013.

R. T: Cu alte cuvinte, prin schimbarea societății, implicit și topica ta ar fi schimbată însă ai deține același stadiu al raportării directe față de realitatea existentă.
Ș. S: E posibil, nu pot să garantez. Sunt anumite direcții care mă interesează, inclusiv aceasta: a urmări schimbarea permanentă, a nu mă limita la un anumit context.

R. T: Acum, referindu-ne la acest realism al picturii tale, el nu este pur și simplu o fotografie a societății, se poate observa o parte fictivă. Există o construcție?
Ș. S: Sigur că da, cam totul e manipulat. În practica mea folosesc manipularea realității cu scopul de a o face mai relevantă pentru privitor și pentru mine.

R. T: Pentru a apropia spectatorul?
Ș. S: Sau pentru a-l conduce la o anumită idee. Mă refer la realități posibile, foarte posibile sau extrem de posibile, nu la o realitate exactă. Eu nu fotografiez, este foarte greu să găsești o pictură gata făcută în realitate, așa că e vorba de manipulare și iluzie.

—————————–

Interviul, publicat în exclusivitate, a fost realizat de Robert Terciu în atelierul artistului, Fabrica de Pensule, 27/05/2014.

Comentarii

comentarii