Cristian Sîrb, născut 10 mai 1975. Jurnalist freelancer.

George Şerban: Ce carte/cărţi citeşti acum?
Cristian Sîrb: Țin începute prin preajmă, pe noptieră sau răspândite strategic (salvator?) prin casă, agasant de multe cărți. Starea mea de spirit ar putea fi oricând „măsurată” în funcție de numărul cărților cărora le-am dat cep la un moment dat, postându-le în ungherele propice lecturii – trei sau patru pe zisa noptieră, două pe un raft în camera de zi. În baie nu intrăm. Multe cărți începute = o stare de spirit cam răvășită și viceversa. Nu știu de ce înțeleg să procedez în felul ăsta, întrucât la cinci volume în curs de lectură ajung să-mi pierd și ultimul dram de liniște. Aproape că nu mai e o plăcere, ci o corvoadă. Mă simt presat (de ele) și obligat să le duc la bun sfârșit (abandonez cu mare dificultate până și lucrările în mod evident nereușite sau cele la care nu rezonez).

Citesc acum Omul fără însușiri al lui R. Musil (sunt la jumătatea vol. I). Lectură care necesită, în paralel, alte lecturi-sos. Altfel nu alunecă… Mi-am făcut un bun obicei din a păstra mereu și câte o carte de psihanaliză și/sau un jurnal intim (carnete) la îndemână. Actualmente, am reușit să le am la pachet pe amândouă într-una singură: Jurnal clinic de Sándor Ferenczi. N-o să le mai pomenesc, ca un snob, pentru impresia artistică, și pe cele pe care le-am repus în raft pentru mai târziu, așa că am să închei prin a enumera ce-a mai rămas: H. Miller – Tropicul Capricornului, Gilles Zenou – Priviri asupra condiției evreiești și Invenția lui Morel de Adolfo Bioy Casares.

George Şerban: De ce te temi mai mult?
Cristian Sîrb: Mă tem de mai mult… Evident că de moarte. Și anume de starea de absență pe care aceasta, la prima vedere, o presupune. Teama de neființare, după ce că, o viață întreagă, abia ne ajunge să deprindem ființarea. Sau de constrângerea imposibilă ca, prin moarte, să ne obișnuim cu un alt soi de ființare. Nu sunt filosof, rog așadar să-mi fie iertați termenii căzniți. Nu că filosofilor le-ar fi mai ușor să o abordeze sau să se apropie de ideea morții, folosindu-se de termenii „corecți”. Iată o realitate (unica?) în care „diviziile de cuvinte” nu servesc la nimic. Sincer, intuiesc că în teama (noastră) de moarte e mascată o imensă doză de gelozie pe ceea ce ar rămâne în urmă, viu și neatins. De aici, tragismul în mare măsură fals al unor apocalipse pe care le visăm noaptea. O pieire universală, simultană, e mult mai reconfortantă, întrucât consolează. În acest caz, părerea de rău pentru o lume întreagă care piere odată cu noi devine mai mult o spaimă intelectuală.

George Şerban: Electric sau acustic ?
Cristian Sîrb: Instinctiv, aș spune electric. Deși nu știu exact despre ce vorbim. OK, n-o să mă mai prefac și o să admit că prefer electric. Atât în cazul chitarelor (întrebarea a fost formulată în primul rând cu gândul la chitară), cât și în general, gândind toată muzica (de la jazz la techno). Știu categoric un lucru: că blues-ul îmi place să fie electric! Cu toate sculele conectate la rețea. În genul lui Page & Plant. Al lui J.L. Hooker. Și nu discutăm acum de clipele când, în cariera lor, aceștia au ales și acustic, da? Forțând puțin înțelesul întrebării și trecând și-n „tabăra” cealaltă, atât de hulită de „clasiciști”, a muzicii electronice: aș invita fără reținere pe oricine să guste și să se lase purtat de niște sonate în stil dub minimal (electronic). Ar ieși fără îndoială plăcut impresionat (sedus) de unele armonii și, astfel, i s-ar mai potoli straniile prejudecăți.

George Şerban: Ce este adevărul?
Cristian Sîrb: Nu știu. Adevărul este acum. Adevărul este trecutul. Nu pot răspunde, prefer să dezamăgesc. Presimt doar că adevărul nu poate fi „atins” sau cunoscut prin punerea la punct, pe post de trepte, a unor sisteme filosofice impecabil rost(u)ite. Cu bunul meu simț țărănesc, cât o fi, îmi vine să râd molcom de cei care încă mai cred că adevărul poate fi „accesat” prin intermediul formulelor (matematice sau lexicale). Iar râsul meu se preschimbă în hohote atunci când cineva sugerează sau, dimpotrivă, pledează cu pasiune că adevărul ar putea sta ascuns în „cuceririle științei și tehnicii”. Mostre amuzante de gândire automăgulitoare.

George Şerban: Unde ești acum?
Cristian Sîrb: Mă aflu în cea mai veselă neștiință. În România. Sau, dacă aș mai crede că există o diferență pregnantă, semnificativă (spiritual), între estul și vestul țării, aș sublinia cu mândrie că eu, unul, mă aflu în vest. Dar nu mai sunt atât de convins că superioritatea economică a vestului contează. În momentele mele de dezorientare, nu știu dacă asta e de natură să mă ajute. Poate că ajută unei îmburgheziri fericite. Din fericire, nu sunt un carierist. Sunt un cititor bun, atât.

George Şerban: Crezi în viața de apoi?
Cristian Sîrb: Cred în Împărăția cerurilor, dar se pune dacă cred mai ales împins de sus-pomenita teamă? Or, eu mă îndoiesc de credința spăimoasă (atât de răspândită)! E ca o tranzacție emoțională, un comerț cvasi-spiritual cu afecte. Mie mi-e frică, Tu mă păzești. Sau ca turismul moaștelor. Asta nu e religie. Aș vrea să-mi aloc mai mult răgaz ca să simt mai profund acest subiect. Nu să-l gândesc, deci!

George Şerban: Care este cel mai straniu lucru care ți s-a întâmplat?
Cristian Sîrb: Ca-n cazul oricui, presupun: sunt mai multe și mai mărunte. N-am asistat la minuni detectabile cu ochiul liber. E posibil și să nu fi fost pregătit sufletește pentru ele, să le fi ignorat. Nu știu câtă stranietate zace, de exemplu, în a reuși, sistematic, mult după ce-mi pierd orice speranță în reușită. Ori în a întâlni brusc oameni pe care, recent, i-am chemat stăruitor în gând. A fi căutat de prieteni, la fel de subit, fix în zilele în care, fără să le-o mărturisesc, am nevoie de sprijinul lor, după săptămâni sau luni de tăcere. A-mi „vedea” bunicul căzând de pe scară cu treizeci de secunde înainte să cadă. Mă rog, în general, paranoia mea străveche s-a rafinat, s-a transformat în luciditate excesivă și-n precauție – acum, la răstimpuri, am unele premoniții. Care se împlinesc! Noroc că nu-s multe, nici n-am fost ispitit să trăiesc din asta.

George Şerban: Ne poți numi trei evenimente istorice la care ți-ai fi dorit să asiști?
Cristian Sîrb: Aș fi fost încântat să asist la proclamarea Regatului României, martie 1881 (apropos, anul trecut s-au împlinit 130 de ani, ați constatat vreo preocupare a autorităților pentru a marca evenimentul? De fapt, cine să se preocupe, politicienii școliți și maturizați în național-comunism?), sau măcar la sărbătorirea unui „10 Mai”. La 1789, aş fi fost, mai mult ca sigur, un burghez regalist. Nu aș fi avut stomacul destul de tare ca să mă zgâiesc la ghilotinările zilnice, dar în 1794 aș fi asistat negreșit la executarea lui Danton și a „incoruptibilului” Robespierre. Al treilea exemplu, nu s-ar încadra la categoria evenimente: mi-ar plăcea mult să mă regăsesc, ca printr-o minune (fără să fiu „uitat” pe-acolo definitiv), într-unul din forurile romane, intact, magnific, populat de oamenii vremii.

George Şerban: Care este cel mai sentimental cântec pe care l-ai ascultat vreodată?
Cristian Sîrb: Să fie Somebody cântat de Martin L. Gore de la Depeche Mode? Să fie The Nightingale compus de A. Badalamenti pentru Julee Cruise? Oricum, vreo melodie de-a lui Gore sau de-a lui Badalamenti, din cele pentru soundtrack-ul serialului TV Twin Peaks. Unele, fără versuri. Sunt câteva sfâșietoare, căutați-le!

George Şerban: Îți place sushi?
Cristian Sîrb: Hm, nu prea. Drept e că, în sufragerie, mie nu-mi prea plac cruditățile.

George Şerban: Ce-i de făcut dacă nici anul ăsta nu vine sfârșitul lumii?
Cristian Sîrb: Nu trebuie să disperăm. O să vină cândva. Dacă nu în secolul ăsta, secolul viitor îl va aduce negreșit. De fapt, serios vorbind, am bănuiala că sfârșitul lumii a venit de multișor. Sau chiar că e în curs de desfășurare. Văduvit fiind de simbolistica/clișeistica aceea hollywoodiană (asteroizi, pământ înghițit de ape, bombe incendiare, război atomic, glaciațiunea ce cuprinde lumea peste noapte etc), a putut trece neobservat. Să nu uităm că, în greacă, apokalipsis înseamnă descoperire, dezvăluire, apariție. E posibil să fi avut deja loc sfârșitul lumii, în cea mai deplină tăcere, în fiecare dintre noi.

George Şerban: Cu ce impresii ai părăsi astăzi Pământul?
Cristian Sîrb: Cu impresia c-ar fi musai să mă-ntorc curând.

George Şerban: La ce te duce gândul când auzi de „drepturile omului”?
Cristian Sîrb: Alerg iute la părerea că decât să fie trimis Curiosity pe Marte, cu un cost imens, mai bine s-ar investi în respectarea drepturilor omului și în sănătate, care din câte știu, este înscrisă undeva tot ca un drept consacrat al lumii civilizate.

George Şerban: Lucrul pe care îl cauți și încă nu l-ai găsit?
Cristian Sîrb: Inspirația pentru a scrie o povestire cap-coadă. Una nefragmentată, cursivă, cu ritm simplu, clasic. Sau mai multe. Sau un roman. Am încremenit în fragmentar, care, nu neg, mie, unuia, îmi satisface enorm pofta de joacă și nevoia de terapie prin scris, de defulare, dar îmi dau seama și că a găsi compoziția ideală pentru pasta pe care aș putea-o folosi de liant între diverse tablouri, acum disparate, mi-ar aduce noi bucurii și, de ce nu, o cale mai ușoară către un ipotetic public.

George Şerban: Ce este un poem?
Cristian Sîrb: DEX: „Specie a poeziei epice, de întindere relativ mare, cu caracter eroic, filozofic, istoric, mitologic, legendar etc.” Sau, după Molière: „Tout ce qui n’est point prose est vers, et tout ce qui n’est point vers est prose.” Un poem este o aventură a limbajului. Iar, aici, când mă refer la limbaj nu mă limitez doar la cuvânt, ci și la muzică, la pictură.

George Şerban: Totul e relativ?
Cristian Sîrb: Ceea ce era sacru la întemeierea lumii a rămas sacru și-n ziua de azi, faptul că noi nu mai recunoaștem ca atare sacralitatea nu o atinge cu nimic în esența ei. Totul e, mai degrabă, rizibil. Relativismul s-a născut odată cu Luminile, victoria tristă asupra Rânduielii, când omul a crezut că scurtcircuitează calea către mântuire apucând-o pe câmpii ideologiei. Calea sacrului impunând anevoioase examene de conștiință, penitențe, disperare, absența unei matematici a reușitei. În present, am ajuns din lac în puț: progresul tehnic este noul „opiu al popoarelor”. Nu văd ce am câștigat înlocuind divinitatea cu iPhone-ul…

George Şerban: La ce bună rațiunea?
Cristian Sîrb: Între două accese de sălbăticie, de ură bestială, de răutate gratuită, rațiunea este chemată să ne aducă aminte că suntem, totuși, oameni, capabili de sublimare, de iertare, de cultură. De grandios.

George Şerban: Ești fericit?
Cristian Sîrb: Nu, nici nu-mi doresc. Nu-s rare ceasurile sau zilele în care mă pot declara mulțumit, nu și fericit. Fericirea este un stadiu tâmp, asta în cazul în care există realmente. Pot bănui două mijloace de atingere a fericirii: una ar fi revelația – „comunicarea unui Adevăr care mai înainte nu a fost cunoscut” (că tot vorbirăm de adevăr mai sus). Celălalt mijloc ar fi inducerea chimică a „fericirii”, prin substanțe halucinogene. Nu am experimentat nici una dintre aceste presupuse modalități.

George Şerban: În ce măsură Kafka ar fi avut probleme cu legea?
Cristian Sîrb: Kafka a avut în primul rând probleme cu legea tatălui! Cu legea iudaică, simbolizată de tatăl său tiranic. Se pare că devine din ce în ce mai mult o viziune superficială asupra operei kafkiene a considera că dl. K. și-ar fi „alimentat” răul existențial numai de pe urma contactelor sale absurde cu stufoasa birocrație chezaro-crăiască. Kafka și-a pus în operă drama de a fi rămas suspendat între două lumi. Pe de-o parte, era un evreu perfect asimilat, școlit, dar condamnat să rămână un permanent străin în țara, în limba și-n cultura care-l găzduiau (tolerau). Pe de altă parte, simțindu-se asimilat, nu putea să nu dezvolte și un sentiment inconștient de vinovăție, de datorie neîmplinită față de legea strămoșilor săi, pe care-i trădase, uitându-le limba și tradiția, dezicându-se de ei, ca să devină una cu majoritarii, invizibil, capabil să se piardă cu ușurință în masa anonimă. Kafka nu face altceva decât să-și ceară dreptul la o viață normală, chiar banală. Își dorește cu febrilitate să se scuture de excepționalismul evreiesc ce-l împovărează și-l obligă.

George Şerban: Ce plănuiești să faci mâine?
Cristian Sîrb: Să nutresc gânduri-pansament pentru ai mei. Să mai fac ce fac demult: cititul-scrisul. N-aș răspunde nimănui ceva de felul: mâine plănuiesc să merg la birou și-n cât mai scurt timp să ajung primul între egali, avansat & premiat! Munca mea e pentru „pâine”. Pâinea e ca să am putere să scriu, să citesc, să iubesc, să vizitez și să mă plimb cu bicicleta. Carieriștii, maniacii puterii, nu vor pricepe în veci cum devine treaba asta.

George Şerban: Un artist pe care îl recomanzi şi un motiv pentru care merită să-i acordăm atenţia?
Cristian Sîrb: Nae Caranfil, pentru încăpățânarea dumisale de a face cinema (adică de a vinde iluzii proiectate pe marele ecran, de a manifesta cu nerușinare un umor duios, prea omenesc, în loc de a tot vinde, cu nesimțire, ambalat în blistere medicinale, comunismul) într-o epocă în care dă bine în ochii snobilimii să nu miști camera, să fii de-un hiperrealism prăfos, documentarist; să renunți la actori. Cinema, în epoca filmelor „trase” cu camerele de supraveghere.

George Şerban: Viața este suficientă?
Cristian Sîrb: O viață, nu! De-ar fi să renasc, aș vrea să fiu tot eu și să-mi fi păstrat neatinse naivitățile, prostiile…

George Şerban: Ce ne poți spune despre Paris?
Cristian Sîrb: Este casa mea. Franța este țara mea, de fapt! Iubesc Franța de când mă știu. Critic Franța (excepționalismul francez) fără osteneală, de ani buni. Citesc ziarele franceze fără întrerupere, din prima clasă de liceu, de peste 20 de ani. Cu sufletul și cu mintea trăiesc zile întregi, minute, ore în șir, în Franța, în limba franceză. N-am avut „noroc” de burse aranjate de tata, nici de pile pe la universități, ca să stau mai multă vreme pe acolo, pe banii contribuabililor. Vizele au fost scoase târziu… Prietenii noștri francezi cam îmbătrâniseră pe atunci.

Parisul e orașul desăvârșit. Pe alocuri te farmecă de ți se înmoaie genunchii și nu te-ai mai da dus, pe alte locuri e supărător de impecabil trasat, enervează și prin aceea că n-ai ce-i reproșa! Mă irită că-s prea mulți americani și asiatici nătângi în Paris, care nu fac un pas fără căști pe urechi, fără ghid, fără indicații detaliate. M-a dezamăgit că se întâlnesc prea puțini francezi în Paris. Eu merg în Franța pentru francezi & arhitectură, nu pentru imigranții care lucrează acolo pentru un ban cinstit, câștigat dintr-o slujbă temporară.

Nu pot ierta Parisului revoluțiile violente, crimele în masă, incendiile provocate de scursurile din banileues. În general, faptul că dictează întregului Hexagon când se cuvine să iasă în stradă și pentru ce. Mă dezgustă la Paris elevii care ies în stradă în sprijinul sindicatelor, cu toate că nu pricep o iotă din realitatea economică, îngrămădeala de intelectuali stângiști, revoluționarii și umaniștii de cabinet, aglomerația de hermeneuți, de aflați în treabă, flecari, care încasează subvenții grase de la stat pentru eseuri subțiri și prime consistente de la edituri ca să poată deplânge cu ceapa în batistă soarta popoarelor din Africa, a fostelor colonii, blablabla… Iaca, m-am încins!

George Şerban: Cine l-a ucis pe Kennedy până la urmă?
Cristian Sîrb: După ce că nu m-am dat în lături a răspunde, ca orice român, la toate întrebările de până acum, n-o fi să o sar tocmai pe asta, nu?! Pe Kennedy l-au ucis, firește, americanii. Nu sunt un conspiraționist, dar oare pentru cine nu-i clar că JFK a fost anihilat la ordinul unor oameni ai puterii din acea vreme (probabil, chiar din echipa lui)? Trist ar fi, pentru integritatea mitului, să aflăm că nu Vietnamul a fost miza, ci niscaiva încurcături mafiote. Dar ce bine că nu ați întrebat ceva despre criminalul de pe tricouri, Che Guevara! Numai asta mi-ar fi lipsit ca să nu mai isprăvim chestionarul de față.

George Şerban: Ce progres semnificativ sesizezi de la viaţa din peşteri încoace?
Cristian Sîrb: Limbajul. Până și atunci când cineva lovește pe altcineva cu parul, pentru un live succint la Știrile orei 5, emite niște construcții lexicale, fruste, sacadate, pe care, însă, altădată, în pruncie, s-a rușinat să le aștearnă pe hârtie la ora de compunere, pentru o notă de trecere. În rest, orbit de furie, manipulat de ideologii, spălat pe creier de site-urile de „socializare” sau de telefoanele cu frecare, „omul recent” renunță voluntar, cât ai clipi, la toate „cuceririle” acumulate cu atâtea cazne și reveniri de la ieșirea din peșteră încoace.

George Şerban: Iluzia pe care refuzi să o confrunţi cu realitatea concretă?
Cristian Sîrb: De la mic la mare: că-mi voi citi toate cărțile din bibliotecă; că mi se va acorda mai departe posibilitatea să rămân același intrus (diletant, impostor) onorabil în corporația mea; că există viață de apoi.

George Şerban: O întrebare pentru posteritate?
Cristian Sîrb: Promiteți că, de se va menține trendul acesta imbecilizant de a opune imaginea cuvântului, vă veți trezi cândva, câțiva, și veți pune de-o revoluție a literelor?

—————

Masa pustie este unul din cele 11 bloguri incluse în Raportul final asupra blogosferei româneşti, altcătuit de The Chronicle.

foto © Cristian Sîrb

Comentarii

comentarii