Jihad Abdo s-a născut în 1962 la Damasc, dintr-un tată sirian și o mamă armeancă, și urma să devină inginer civil. E și motivul pentru care într-o bună zi s-a urcat într-un avion și a aterizat la Cluj, unde a absolvit Facultatea de inginerie civilă, în 1986. Tot la Cluj și-a descoperit și pasiunea pentru scenă, pasiune care l-a îndemnat să se întoarcă la Damasc și să se înscrie la Institutul de artă dramatică.

Începînd din 1988 a avut 30 de roluri principale în 42 de filme artistice și a jucat în 73 de seriale, devenind una dintre cele mai cunoscute vedete din lumea arabă.

Aflat la Beirut, în 2011, s-a exprimat deschis împotriva regimului lui Bashar al-Assad. Cum cale de întoarcere nu mai era, Jihad Abdo s-a mutat la Los Angeles, unde, după o așteptare poate prea lungă, în care a livrat flori și pizza, își continuă cariera de vedetă, de data aceasta la Hollywood, de data aceasta drept Jay Abdo.

Pe Jay Abdo o să-l revedem în curînd pe ecrane. Călăuză pentru Nicole Kidman în Queen of the Desert, al lui Werner Herzog, programat să apară la sfîrșitul anului, dar și doctor în A Hologram for the King, alături de Tom Hanks, în 2015.

Jovial și modest, Jay Abdo a acceptat să ne vorbească, între un interviu pentru CBC Radio One și unul pentru BBC. În română, impecabil, cu un ușor accent ardelenesc.

——————

The Chronicle: Dacă Jihad e în arabă și Jay în engleză, în română cum ar fi?

Jay Abdo: Gigi, clar! Haha!

The Chronicle: Deci un sirian coboară din avion la Cluj. Și?

Jay Abdo: Oh, la Cluj am petrecut cei mai frumoși ani din viața mea, de la 19 la 25 de ani. La Cluj am iubit, acolo a fost întîlnirea mea cu arta. Cîntam la vioară și așa am întîlnit oameni care m-au familiarizat cu jazzul, cu teatrul, alături de care am văzut unele filme de referință, cele puține care ajungeau în România, dar și filmele românești din perioada aceea, cu oamenii de acolo mergeam la expoziții de pictură și sculptură. Chiar și acum cînd intru într-o galerie de artă îmi amintesc zilele mele clujene. De altfel, pot spune fără să greșesc că artistul din mine s-a născut la Cluj.

Jihad Abdo, în centru, cu sacou albastru, la absolvirea Facultății de inginerie civilă din Cluj, pe scările Casei de cultură

The Chronicle: Și ce mai e nou prin Clujul anilor ‘80?

Jay Abdo: La Cluj am cunoscut foarte multă lume, oameni excepționali, artiști, medici, ingineri, sportivi, oameni care au trăit mereu cu regretul de a nu-și putea duce la îndeplinire visurile, oameni care visau să plece din România pentru că nu vedeau altă speranță pentru viitorul lor. Am avut mereu norocul să întîlnesc oameni inteligenți, creativi și mărinimoși peste tot pe unde am umblat prin țară. Necazul e că m-am simțit mereu ca și cum m-aș fi dus să văd niște prieteni buni la închisoare. La o închisoare mare, sub cerul liber. De altfel, m-am întîlnit odată cu un avocat de vreo 55 de ani care m-a întrebat: Voi puteți avea pașaport? Puteți călători? Oriunde? Chiar și în RFG? Și, după răspunsul meu invariabil cu “Da!” la toate întrebările lui, a făcut o pauză și, nedumerit, a continuat: Și acolo, la voi, în Siria, aveți portocale? Dar banane? Dar brînză? “Da”, i-am răspuns din nou, după care am adăugat, ca să rup lunga lui tăcere: “Le avem pe toate, dar nu avem nici noi libertate, nu putem să alegem ceea ce ne dorim cel mai tare…”

The Chronicle: Acolo este țara mea și neamul meu cel românesc!

Jay Abdo: Hahaha! Mai am, să știți! Pe pămînt avem de toate/Și mai bune și mai rele/Bune, rele/Și-nchisori și libertate/Și-a putea și nu se poate/Și noroi și stele… Mai am o grămadă, să știți! Deschide-ne poarta și dă-ne o coajă/Ai milă de niște bieți menestreli/Veșnic pe drum, asta ni-i soarta,/Veșnic pe drum, căutînd un castel… Hahaha! Cenaclul Flacăra!

The Chronicle: Vorbiți arabă, română, engleză, spaniolă, rusă și franceză. În ce limbă se îmbrățișează oamenii cel mai bine?

Jay Abdo: În fiecare limbă există o parte fermecată, însă eu cred ca muzica și arta, în general, sînt limbile în care oamenii se îmbrățișează cel mai bine!

The Chronicle: Bashar al-Assad = Nicolae Ceaușescu?

Jay Abdo: Nicolae Ceaușescu semăna mai mult cu tăticul lui Bashar. Amîndoi au distrus sufletele oamenilor vreme de 45 de ani. Bashar nu este decît o păpușă în mai multe mîini.

The Chronicle: Ca să ne replasăm, o vedetă obișnuită cu prezențele publice, recunoscută și respectată în propria țară, ajunge să livreze flori și pizza la Los Angeles pînă într-o bună zi, cînd sună telefonul și totul se schimbă din nou. Ce e speranța?

Jay Abdo: Speranța e lucrul pe care nu-l pierzi cînd livrezi flori, așteptînd un telefon de la Hollywood. Am livrat flori și pizza pentru că a trebuit să mă mișc, să respir, pentru că am avut nevoie de bani, pentru că am avut nevoie să ies din casă. Dar plecam dimineața să distribui pizza sau flori cu zîmbetul pe buze, pentru că știam, eram sigur că ziua în care totul se va schimba va veni în curînd. Nu știam cît de curînd, dar am știut în permanență că va veni. Pot să spun că am venit în țara asta foarte pregătit și foarte încrezător.

The Chronicle: Ubi bene ibi patria?

Jay Ando: Absolut! A fost foarte bine acolo unde am fost, am avut bani, am avut faimă, am avut de toate, am putut face două concedii în străinătate pe an. Aș fi putut bate la ușa oricărui birou aș fi dorit și mi s-ar fi deschis imediat. Dar nu am făcut-o. Nu am făcut-o pentru că nu am vrut să profit de nimic și nici să proiectez imaginea unui om protejat. Așa că a fost bine și nu prea. Aici, în schimb, sînt liber! Aici pot vorbi, aici mă simt liber, aici sînt plătit cînd muncesc. În Siria am muncit uneori foarte mult fără să fiu plătit, tocmai pentru că nu făceam parte din grupul de protejați, prin propria mea alegere.

The Chronicle: Păi da, la noi PCR era Pile, Cunoștințe și Relații.

Jay Abdo: Haha! Hai să vă spun și eu un banc! Cică la plenara PCR toată lumea dormea în sală, din primul pînă în ultimul rînd. Ceaușescu vorbea și spunea mereu aceleași lucruri. Și deodată pe culoarul dintre rînduri a apărut un șoarece și unul din sală, care mai moțăia și l-a văzut, a strigat: Omorîți-l, omorîți-l! Și atunci s-a trezit toată sala și a început să țipe: Și pe nevastă-sa, și pe ea! Hahaha!

The Chronicle: Care e primul gînd ce trece dimineața prin mintea unui inginer sirian din Cluj care face filme la Hollywood cu Nicole Kidman și Tom Hanks?

Jay Abdo: Hahaha! Nici nu-mi vine să cred că sînt aici și că am ajuns să fac ceea ce fac!

Tom Hanks și Jay Abdo pe platoul de filmare pentru A Hologram for the King

The Chronicle: Cît de diferit răsare soarele la Los Angeles față de Damasc?

Jay Abdo: Oh, aici măcar se vede! Aici văd o împlinire reală, văd o carieră plină de sens, văd posibilitatea de a-mi cumpăra o casă, văd o viață normală. E bizar să spun, dar la Damasc m-am simțit mai străin decît la Los Angeles. Cînd trăiești într-o țară cît o pușcărie nu ai cum să vezi un viitor, nu ai cum să vezi un răsărit.

The Chronicle: A Hologram for the King și Queen of the Desert sînt amîndouă în post-producție. Alegeți doar filmele care au în titlu referințe monarhice?

Jay Abdo: Hahaha! Ce coincidență! Domnul Werner Herzog mi-a spus la un moment dat: „Am să mă port cu tine ca și cu un rege. O meriți pe deplin datorită angajamentului, abnegației și flexibilității de care dai dovadă!” Îi sînt recunoscător și mă consider extrem de norocos de a fi reușit să intru la Hollywood alături de o asemenea personalitate legendară!

The Cronicle: So, what’s next?

Jay Abdo: Este! Nu pot spune deocamdată nimic, dar într-o săptămînă sau zece zile ar trebui să devină ceva oficial.

The Chronicle: Păi să fie într-un ceas bun!

Jay Abdo: Mulțumesc!

————————-

Interviu a fost realizat de Octavian Blenchea. Foto (c) Jay Abdo.

Comentarii

comentarii