Să nu uiți, Dario!

“Steaua e norocoasă pentru că Gigi a dat bani la biserici şi la muntele Athos, crede Borcea, care regretă că Dinamo şi-a ales greşit duhovnicul”. Aşa suna declaraţia lui Cristian Borcea, citată de PRO TV la ştirile de sport de luni seara, cu trei zile înaintea returului cu Slovan Liberec.

Nu ştiu dacă lucrurile stau exact aşa. Nu ştie nimeni, de fapt, şi nici n-are cum şti. Steaua a părut mult mai norocoasă în ultimii ani. Dar a pierdut un titlu ca şi cîştigat, în vara lui 2008, după ce Gigi Becali strivise  orice urmă de rezistenţă, dar şi de demnitate, mai ales în rîndul arbitrilor. Dinamo, în schimb, este de cîţiva ani percepută ca simbolul arogranţei supreme. Dansuri lascive din buric ale conducătorilor, trabucuri groase, miştouri grosiere, răcnete isterice în studio, flegme ale impresarilor care susţin echipa din umbră sau din lumină, manele către duşmani, salarii indecente, cluburi de noapte zdrenţuite de cei care iau salariile indecente. Şi, în plus, agresivitatea rece, profesionistă, a unor inşi care se definesc drept suporteri şi care desenează un portret sinistru al românului la 30 de ani: bine îmbrăcat, relativ inteligent, foarte plin de sine că este alb caucazian şi foarte violent cu cei de alte culori de rasă sau de club, incapabil să transmită valori care să treacă dincolo de egoul propriu. Insul care se vrea stăpîn şi vedetă, fiindcă a fi doar susţinător înseamnă pentru el a fi un pîrlit de “figurant”. Acest “supporter” desenează tiparul perfect pentru cei ce devin instrumente şi executanţi ai celor ce vor să rămînă în umbră.

După meciul tur dintre Dinamo şi Slovan Liberec, mă gîndeam să vorbesc despre sindromul Dinamo. Este sindromul care vorbeşte despre spirala vicioasă a societăţii româneşti. Spre deosebire de Rusia, unde lichidările se produc scurt, în plină stradă, unde violenţa celor puternici este deja definită şi noile reguli ale jocului s-au stabilit, în România, fenomenul este mai pervers. Aici, violenţa este mai puţin manifestă, mimetismele democraţiei funcţionează, unele proiecte se pot demara, dar totul e permis pînă la punctul la care un program de dezvoltare autentică ameninţă status-quo-ul. Atunci, scurt, se produce o întîmplare sau se ţese o plasă prin care această şansă a eliberării trebuie sufocată. Cred şi acum că o parte din “băieţii” care au intrat pe pista stadionului Dinamo, în urmă cu o săptămînă, n-au făcut-o întîmplător. Ei trebuiau să întoarcă proiectul Dinamo în acelaşi punct zero în care totul stă sub control. Transformarea lui Dinamo într-o organizaţie predictibilă şi transparentă trebuia împiedicată, iar şansa reală a dezvoltării unui club profesionist trebuia lichidată, astfel încît fluxurile financiare oculte să poată circula nestingherite. Nu ştim exact cine e păpuşarul din spatele acestor dezarticulaţi. Ştim doar că, acum o săptămînă, totul părea definitiv pierdut.

De data asta, se sărise calul. Însă asta e, nu-i aşa? Uneori, lichidările mai lasă şi urme grele. Odată treaba făcută şi Dinamo ajunsă iar la stadiul de reanimare, s-a făcut linişte. Stăpînii care tac de obicei au tăcut şi acum. Stăpînii care vorbeau de obicei s-au declarat spăşiţi şi depăşiţi de situaţie. În schimb, într-un fel, toată lumea s-a eliberat: pacientul Dinamo respira lent, în agonie, pericolul schimbării trecuse, iar în arenă au fost chemaţi răspopiţii (Moţi), samuraii (Marius Nicolae) imigranţii (Ze Diabate, Kone, Molinero), asistenţii şi brancardierii (Matache, Boştină, Dragoş Grigore). Plus Adrian Cristea, un tip mereu umilit (la salariu) şi Ianis Zicu, veşnicul chiulangiu, trimis pe teren ca la şcoala corecţională.

Se mai schimbase însă ceva: aroganţa dispăruse joi seară, odată cu conducătorii şi cu mancurţii lor. În teren se vedea o echipă umilă în truda ei: trupeţi care alergau, se ajutau unii pe alţii şi acopereau tot cîmpul de luptă, cavalerişti care loveau scurt şi care nu făceau gesturi şi bravade inutile. În tribune, o mînă de suporteri, dar nu aceia. Iar pe ecranul televizorului, curgeau mesaje de neconceput: “Hai Dinamo! Un rapidist”; “Hai Dinamo! Dana din Ghencea”; “Sînt suporter al Stelei, dar azi vreau să se califice toate echipele româneşti”. Eliberaţi de spălătorii pe creier, oamenii zvîcneau, aproape sfios, de sub grămezile de jeg mediatic şi întindeau cîte un mesaj în care spuneau doar atît: vrem să ne bucurăm; vrem să fim împreună şi să fim mîndri şi solidari. Nu vrem sclipici greţos, vrem să trăim, pur şi simplu, şi să respirăm normal. Vrem să arătăm ca o naţie, nu ca o turmă excitată.

Iar jos, pe gazon, pentru prima dată după multă vreme, Dinamo era umilă. Umilă şi solidară. Poate de aceea, oameni străini de Dinamo au început să urmărească meciul şi să se emoţioneze pentru “duşmanul de clasă”. Poate de aceea, Cel cu numele mereu luat în deşert şi-a întors faţa către băieţii din brazdă. Cum însă fotbalul nostru n-a depăşit mental şi acţional epoca Vechiului Testament, nici Domnul n-a fost joi seară prea blînd cu Dinamo. A mai încercat-o de cîteva ori, ca pe Iov. Matache a fost pe minge la prima din execuţiile cehilor, şi la a doua, şi la a treia, şi tot aşa, la şapte din primele nouă penalty-uri de departajare. Dar n-a apărat nici o lovitură. Era înfiorător. Şi tot înfiorătoare era şi statistica, aceea care ne arăta că meciurile noastre cu cehii se terminau mai mereu cu înfrîngeri.

Însă damnaţii au continuat să creadă: au pus capul în pămînt, au şutat, au tremurat, s-au rugat, iar la sfîrşit, vraja rea s-a rupt. La a zecea lovitură, Matache a zburat, a încrucişat braţele şi a blocat torpila lui Liska precum Neo gloanţele lui Mr Smith. Apoi a luat-o la fugă, s-a dat peste cap şi a aterizat pe gazon, cu braţele desfăcute şi cu privirea în sus, gata să soarbă tot cerul şi toţi coechipierii. Şi, probabil, şi pe renegatul Dario Bonetti, cel pregătit să devină ţapul ispăşitor perfect.
Da, meciul de aseară a semănat cu un film epopeic, în care răul este înfrînt.

Dinamo arată acum ca un pacient după o operaţie reuşită. Oamenii îi zîmbesc, îl privesc cu căldură, se bucură că s-a întors la viaţă şi se poartă blînd cu el. Însă dincolo de ziduri, ceva pîndeşte. Dinamo şi-a exorcizat răul, pentru o seară. Dar întrebările grele rămîn. Nu ştiu dacă răspunsurile se află la duhovnic, aşa cum crede guralivul Borcea, dar ştiu că joi seară am văzut o lecţie de smerenie adevărată. Şi de bucurie românească.

Comentarii

comentarii

Scroll to top