Pământul tace ca întotdeauna pe vremea asta, cu părul tuns scurt, băiețește, îmbătrânit de brumă și așteptare. În fundul curții, sprijinind gardul către grădină, Ulise fixează cu privirea grămada de coceni uscați și tari, așezați ordonat sub o prelată de rafie. Câțiva coceni ies de sub rafie, ca niște tibii dezembrate din schelete portocalii. Ulise privește de fapt în gol. Aude, parcă de pe altă lume, scroafa guițând de foame: îi e foame mereu, scroafa dracu’, scrâșnește printre dinți Ulise, dând cu șpițul într-un rahat de mâță înghețat. 

Ulise este țăran român. Tată-su, învățător în sat de 40 de ani deja, l-a botezat Ulysses. După câțiva ani, i s-a părut prea mult. În plus, în primăvara lui ’96, venise un vecin cu un Mercedes din Anglia unde salahorise vreo doi ani, cu un abțibild pe lunetă “I Am Ulysses”. Nu putea să ațățe lumea la ironii despre propriul copil.

Ulise a învățat repede rostul gospodăriei. Și-a pierdut vremea pe la școală până în clasa a patra, apoi a început să lucreze căt la cot cu maică-sa: la sapă, cu vitele, căra cofele una câte una de la râu, apoi, când a mai crescut, le ducea pe cumpănă, pe umeri. Iubea animalele până la cuțit, ca orice țăran. O dată la două primăveri văruaiu casa. O dată la trei ani, șopronul. Uneori vântul mai spulbera acoperișul șurei; acum, de când au mărit șura cu un grajd, au acoperit-o cu țiglă.

Nu s-a omorât niciodată după straiul popular. Se mai îmbracă duminica, pentru slujbă. Se trezește mai târziu, înjură scroafa flămândă printre dinți, își ia Gillette-ul de unică folosință cu care se bărbierește de patru luni deja, pune fruntea în pământ, își face trei cruci și trece pragul bisericii. Îl privește pieziș pe popă: i-a cerut trei litri de țuică luna trecută să scoată dracii dintr-o iapă, fir-ar al dr… se abține în ultima clipă, dar cuvântul dracu’ îi juca voios prin minte.

Uite-o și pe Angelica, curva dr…, iar se abține, dar cuvântul îi lovește pereții capului ca un ciocan. Iese din biserică, aprinde o lumânare pentru morți si pleacă acasă. Ia uite, câinii dracu’ nu mai știu să se cace decât mijlocu’ curții, gândește Ulise, enervat, hotărât să scurteze chiar azi lanțurile javrelor. Le trage mereu câte un șut în bot când îl mârâie, ca să știe cine-i stăpânu-n curtea asta.

Se schimbă de haine, își trage niște pantaloni groși de lână, scămoșați, pe care-i are de la ta-su. Taică-su e prea gras să-l mai încapă. Mai are și un pulovăr de la el, un ilic și pantofii ăștia murdari cu care lucrează prin ogradă. Înainte de a se apuca de scurtat lanțul jivinelor, se duce până la Beneficii Magazin Mixt SRL, magazinul lu’ Vasile Bârnosu’ și curva de nevastă-sa. Nu cred c-a scăpat vreunu’ din sat, numără repede în gând Ulise, amintindu-și vag formele și consistența cărnurilor Ionelei, soața Bârnosului. Așa-i trebe, dă-l dracu’ de prost, își alungă gândul Ulise și cere două beri Bună Dimineața la pet. Parcă beau pișat, da’ e cea mai ieftină, îi zice ta-su de fiecare dată când fâsâie aerul pe sub dopul răsucit de o mână butucănoasă și, de cele mai multe ori, murdară de noroi. Lui taică-su îi place să lucreze în grajd; azi e curat, e duminică.

Ulise aruncă, așa cum a văzut în westernurile vechi de pe TCM, lanțurile câinilor de două ori pe după cușcă. Acum o să vă căcați în fața cuștii, proștii dracu’, le zice Ulise animalelor încovoiate de frică în fața lui. Trece pe lângă șură și se oprește la gardul dinspre grădină. Aici se termină universul lui Ulise.

Cândva, o să plec, își promite Ulise, în gând, fixând stiva de coceni portocalii. Dă cu piciorul în rahatul mâței și-și dă seama că s-a făcut frig. Vine iarna.

E aproape seară. Satul e amorțit. Ațe subțiri de fum, un frig care strânge, dar care încă nu ciupește obrajii și mirosul de lemne arse te scot din starea contemplării unui peisaj mort. Doi copii vin de pe deal, fiecare cu câte un săculeț de nuci legat la curea. Hainele le sunt mari, turul pantalonilor le atârnă de te pufnește râsul, sunt congestionați la față de emoție și alergătură. Chicotesc și trec încet pe lângă Ulise, ieșit în poartă, fără să aibă curajul să ridice privirea când ajung în dreptu-i. Apoi țâșnesc din nou într-o fugă drăcească. Dracii dracu’, se dezmeticește Ulise, remarcându-i abia acum.

Da, într-o zi o să plec. Ulise închide poarta cu greu: balamalele sunt ruginite și uscate. Poarta dracu’.

foto ©Rareș Petrișor, București, 2010

Comentarii

comentarii