În 2013, Ana va putea fi urmărită în Serena, viitoarea dramă a Susannei Bier, deja posesoare a unui Oscar pentru In a Better World. Noi îi dorim să-şi găsească, într-un final, rătăcitorul ruj Chanel şi să joace la fel de bine ca în Periferic. Iar, până se limpezesc producțiile, la propunerea Anei, ne angajăm să investigăm misterioasele împrejurări ale morţii lui Palomino Molero. Promitem că nu va dura mai mult de o eternitate şi o zi.

Chestionarul The Chronicle vs. Ana Ularu

George Şerban: Ce carte/cărţi citeşti acum?
Ana Ularu: Trec printr-o perioadă destul de ciudată, în sensul că suport greu beletristica, mai puţin pe Zola, care m-a prins teribil de când cu The Masterpiece. Citesc cu mare drag şi chef şi chiuituri Arguably, al lui Christopher Hitchens, pe care îl ador (doar acasă, pentru că e dificil de transportat şi încadrabil la „arme albe”). La filmări, am sustras din decor Speranţa lui Malraux, cu un subiect tare drag mie, Războiul Civil din Spania; citesc între duble sau în pauză. Iar când călătoresc e teritoriu de Zola cu Fecondite.

G.Ş.: De ce te temi cel mai mult?
Ana Ularu: De fluturii de noapte. Am o fobie oribilă şi detest să mi se spună că „nu îmi fac nimic”. Ştiu că nu mă pot ataca. Dar e ceva dezgustător şi rău la ei. Nu pot să spun lucruri bune despre nici o coleopteră, de fapt. Şi de poduri suspendate. Şi de singurătate.

G.Ş.: Electric sau acustic?
Ana Ularu: Amândouă. Depinde de stare. Eu simt şi electric şi acustic, în egală măsură şi în algoritmuri total date peste cap.

G.Ş.: Ce este adevărul?
Ana Ularu: Ne-mascare. Şi creaţie. (Întreabă orice actor – adevărul se construieşte).

G.Ş.: Unde eşti acum?
Ana Ularu: Mă educ să fiu în aici şi acum. Fără alte direcţii pe orizontală – viitor, trecut.

G.Ş.: Crezi în viaţa de apoi?
Ana Ularu: Îmi place să-mi imaginez culorile şi texturile din Cartea Tibetană a Morţilor. Dar în mod real, nu pot spune ce şi cât cred. Nu s-a format încă senzaţia.

G.Ş.: Care este cel mai straniu lucru care ţi s-a întâmplat?
Ana Ularu: Oricât mi-ar plăcea să provoc straniul şi să-l caut, cred că cea mai nedefinită senzaţie e să fii greşit sau deloc înţeles. Şi, deşi am trăit lucruri stranii, mă întorc deseori pe dos imagini sau cuvinte care ar părea banale. Am văzut odată două mănuşi mari de piele în mijlocul carosabilului şi mi-au creat o stare foarte bizară, de exemplu.

G.Ş.: Ne poţi numi trei evenimente istorice la care ţi-ai fi dorit să asişti?
Ana Ularu: Războiul Civil din Spania, de partea anarhiştilor care furau arme de la fascişti. Momentul în care Hyeronimus Bosch primea vopselurile amestecate de la „calfe” şi începea să picteze. Bătălia de la Cannae. Şi prima proiecţie cinematografică. Uite patru. Aş mai avea.

G.Ş.: Care este cel mai sentimental cântec pe care l-ai ascultat vreodată?
Ana Ularu: „To build a home” de la Cinematic Orchestra.

G.Ş.: Îţi place sushi?
Ana Ularu: Daaa! Yum yum.

G.Ş.: Ce-i de făcut dacă nici anul ăsta nu vine sfârşitul lumii?
Ana Ularu: Să sărim toţi, întreaga populaţie a lumii, la unison, într-o clipă prestabilită. Să vedem ce se întamplă. Şi, pe urmă, să ne vedem fiecare de viaţa lui.

G.Ş.: Cu ce impresii ai părăsi astăzi Pământul?
Ana Ularu: „Hmm, ce chestie…”, dar spusă pe un ton extrem de interesat, curios şi plin de tandreţe pentru viaţă. Nu-mi plac întrebările macabre care se referă la mine.

G.Ş.: La ce te duce gândul când auzi de „drepturile omului”?
Ana Ularu: Un set de reguli teribil de des încălcat. Şi la individualitate, culmea. Faptul că suntem, fiecare dintre noi, un accident unic, legat de ceilalţi prin legi, de fapt, nespuse.

G.Ş.: Lucrul pe care îl cauţi şi încă nu l-ai găsit?
Ana Ularu: Un ruj Coco Chanel care îmi plăcea mult şi nu ştiu unde a dispărut şi capacitatea constantă de a-mi transmite fidel şi nealterat gândurile şi lumea interioară în acţiuni artistice. Când reuşesc transferul ăsta mă bucur enorm, dar nu am găsit reţeta încă. Şi poate că asta e foarte bine.

G.Ş.: Ce este un poem?
Ana Ularu: Mai bine întrebai ce e un poem bun. Şi răspunsul ar fi fost: muzica. Se pare că toate artele, în faza lor optimă, aspiră la muzică.

G.Ş.: Totul e relativ?
Ana Ularu: Relativ da.

G.Ş.: La ce e bună raţiunea?
Ana Ularu: Supravieţuire.

G.Ş.: Eşti fericită?
Ana Ularu: Nu-mi spun nici măcar mie, de teamă să nu plece. Sunt superstiţioasă.

G.Ş.: În ce măsură Kafka ar fi avut probleme cu legea?
Ana Ularu: Într-o măsură, paradoxal, semantică.

G.Ş.: Ce plănuieşti să faci mâine?
Ana Ularu: Să văd un film şi să dorm, după ce îmi termin treaba. Şi să mă bucur de viaţa mea şi de clipele de lenevie, intimitate şi fericire casnică care mă încarcă.

G.Ş.: Un artist pe care îl recomanzi şi un motiv pentru care merită să-i acordăm atenţia?
Ana Ularu: Baths. Un muzician. Să vedeţi videoclipul de la „Lovely Bloodflow”. Uite acolo un poem. Şi căutaţi pe internet povestea lui Gavin Bryars cu „Jesus’ Blood never failed me yet”. Pentru că e un moment absolut special, obscur şi de-o frumuseţe crudă.

G.Ş.: Viaţa este suficientă?
Ana Ularu: Aproape niciodată, pentru că suntem lacomi.

G.Ş.: Ce ne poţi spune despre Paris?
Ana Ularu: Nimic, pentru că nu am fost încă. Dar ador Lisabona.

G.Ş.: Cine l-a ucis pe Kennedy, până la urmă?
Ana Ularu: Dar cine l-a ucis pe Palomino Molero?

G.Ş.: Ce progres semnificativ sesizezi de la viaţa din peşteri încoace?
Ana Ularu: Arta, penicilina şi internetul.

G.Ş.: Iluzia pe care refuzi să o confrunţi cu realitatea concretă?
Ana Ularu: Viaţa şi tinereţea, chiar şi în spirit, veşnică.

G.Ş.: O întrebare pentru posteritate?
Ana Ularu: Ce s-a mai întâmplat între timp?

————————

Ana Ularu este actriţă.

foto 1 © Alex Gâlmeanu.

foto 2: un colaj de Ana Ularu, realizat la vârsta de 16 ani.

Comentarii

comentarii