Se făcea că eram în Franţa; treceam printr-o criză psihică cum nu mi-a mai fost dat (mi-a plăcut alcoolul de când mă ştiu). Cineva îmi făcea vrăji. În câteva săptămâni franceze, cred că am îmbătrânit cu câteva decenii. Sunt foarte, foarte bătrân acum. Simt că stagnez cu vârsta. Trenul, despre care nu ştiam dacă mă duce bine unde mă duce, întârzia cu o oră. Nu tu somn, nu tu o vorbă bună, în afară de – pot să iau scaunul ăsta? – nu tu confort mental sau de orice fel, nu tu puţină compasiune. Cred că, pe deasupra, mai bătea şi vântul, iar cerul era înnorat. Şi stăteam eu aşa, pe peron, şi mă întrebam, la asta se rezumă tot? Pot să mă termin aici, la propriu şi la figurat? Puteam să fiu uşor asasinat şi aruncat dracului, într-o râpă, vremea era prea mohorâtă pentru a se entuziasma cineva de dispariţia mea. Şi îmi treceau prin cavitatea bucală amintiri criminale. Bolboroseam. Un comisar de poliţie îmi povestise odată despre misiunea de urmărire a doi studenţi, care săvârşiseră câteva crime, din iubirea de femeie. Unul era student la Drept, celălalt la Teologie. În periplul lor, care a traversat Est-Vest-ul României, îl puseseră pe un taximetrist să-şi sape groapa pe un câmp pustiu. Apoi, îl acoperiseră cu pământ. Pe un altul, îl împuşcaseră, aruncându-l după nişte stânci. Un moment de afecţiune pură, dar nu ştiu dacă surprindeţi exactitatea, mi s-a părut când i-au găsit pe cei doi prieteni, într-o cameră de hotel, cu armele pe noptieră. După ce i-au arestat, studentul de la Drept i-a spus, la interogatoriu, comisarului: Nu îmi doresc decât să ies din închisoare, să te caut şi să îţi scot inima din piept. Când dau de asemenea manifestări ale umanului, simt că îmi cedează inima. Infarct. Şi, deci, eu eram departe. Nu păţisem niciodată un rău, în afară de cele pe care mi le-am autoprovocat (de genul, odată mi-am proptit o secure în piciorul stâng; a curs mult sânge, dar nu am plâns, doar m-am speriat când mi-am văzut osul). Simţeam că e pe cale să mă posede ceva rău, toate funcţiile organismului îmi cedaseră. Câteodată, fac efortul să-mi deschid ochii. Îl văd pe Michel Houellebecq. Se uita la mine, nu-şi dezlipea ochii de mine. Toujours plus fort. În acea înjosire microcelulară în care mă bălăceam, am devenit, subit, cel mai puternic bărbat. Toujours plus fort. Acest Michel Houellebecq m-a detensionat ca o poveste despre miracolele ceaiului de tei. Nu ştiu alţii cum sunt, dar pe mine m-a salvat Michel Houellebecq. Viaţa mea a costat 3 euro.

—————–

„Ştiţi, jurnaliştii sunt cei care mi-au creat reputaţia de beţiv: ceea ce e surprinzător, e că nici unul dintre ei nu a realizat că, dacă beau în prezenţa lor, o fac doar pentru a-i putea suporta”, mărturisea Michel Houellebecq, personaj în romanul Harta şi teritoriul.

„Am făcut mari eforturi ca să o împiedic pe Olga (personaj din Harta şi teritoriul), logodnica lui Jed, să capete prea multă importanţă. Avea un mare potenţial, aşa că am trimis-o în Rusia. Risca să-mi scoată unul dintre cele mai importante subiecte ale cărţii: ce înseamnă să fii artist. Am preferat să aleg un artist, şi nu un scriitor, ca personaj principal: arta a dobândit un nivel de libertate de ceva timp (…) Acest sentiment de libertate totală poate fi o sursă de panică pentru artist, care are nevoie de un discurs pentru a-şi explica opera. Iată de ce Jed (personaj din Harta şi teritoriul) îi va cere lui Michel Houellebecq (la fel, personaj) să scrie introducerea pentru catalogul expoziţiei sale. (…) Am fost fascinat de Jeff Koons, un individ foarte flexibil [Michel Houellebecq a scris introducerea catalogului de prezentare a expoziţiei lui Koons la Versailles; n.n.]. Mă duc des la expoziţii, chiar dacă nu-mi mai aduc aminte niciodată numele artiştilor. Îmi place situaţia de panică în care se regăsesc, uneori, artiştii. Banul se impune ca o consecinţă a libertăţii şi lipsei discursului lor: în această situaţie de libertate extremă, se întâmplă ca numărătorul cel mai la-ndemână să devină banul.”

„Punctul de plecare al romanului Harta şi teritoriul a fost relaţia dintre Jed şi tatăl său [despre tatăl său, Houellebecq spunea: « Mi-e teamă să devin ca el, mi-e teamă de o transmitere cvasi-genetică »; n.n.]. Imediat după, mi-am dorit să apar în roman. Este uşor şi amuzant să te caricaturizezi. Citisem deja cărţi în care eu eram figuram ca personaj şi am găsit că mi-era facil să o fac mai bine. Singura carte aproape reuşită este Vers chez les Blancs de Philippe Djian, unde reprezint „tânărul scriitor”. (…) Am decis însă să dispar din roman [în Harta şi teritoriu, personajul Michel Houellebecq este ucis] pentru că devenisem prea serios, prea interesant, prea prezent… (…) Nu reuşesc să îmi controlez personajele prea bine. De fapt, nici un scriitor nu are controlul asupra personajelor sale. În Harta şi teritoriul, Jed se întâlneşte cu Michel Houellebecq la ţară. De la acel punct, am simţit că personajul meu devenise invaziv. Relaţia dintre ei căpătase forţă, iar eu voiam să revin la relaţia dintre Jed şi tatăl său. Să-l ucid pe Houellebecq era, aşadar, o soluţie bună.”

„Balzac e mai bun ca mine dintr-un motiv simplu: el nu se limita. Îi admir pe cei care descriu societatea precum Balzac, însă nu ştiu sigur care a fost, în fapt, intenţia mea scriind această carte. Cu personajul Olga, nu am avut nici un fel de probleme, pentru că mă descurc când vine vorba de personaje feminine. L-am conturat bine şi pe tatăl lui Jed. În schimb, am avut de tras cu poliţia, fiind necesar să petrec mai multe zile în Quai des Orfèvres, pentru a-i observa. (…) Am încercat, realmente, să fiu fluid şi armonios, ceea ce nu stă tocmai în tendinţele mele naturale. Îl admir mult pe Conrad pentru asta, şi i-am recitit cărţile pentru a o scrie pe a mea. Am citit ceva despre el într-o notă biografică, ceva care m-a ajutat: avea crize teribile de nervozitate. Am înţeles atunci că ăsta e preţul pe care trebuie să-l plăteşti dacă vrei să scrii o carte armonioasă. Scriind Harta şi teritoriul am avut eu însumi crize. Până la urmă, e mai sănătos să scrii ca Dostoievski sau Victor Hugo, qui font des tartines interminables (…)”

„Pentru prima dată am vorbit despre tatăl meu în cartea mea de corespondeţă cu Bernard-Henri Lévy, Inamici publici. Mi-am dorit să revin la această relaţie, care reprezintă, pentru mine, esenţialul cărţii Harta şi teritoriul. Era important să vorbesc despre tatăl meu: am descoperit la mine propriile lui trăsături, în particular marea bucurie pe care o resimt petrecând ore întregi în maşină, pe autostradă. În Harta şi teritoriul, Jed, orice-ar face, se interesează numai şi numai de muncă, ca şi tatăl său, chiar dacă este perfect conştient că acesta şi-a ratat viaţa. (…) Ceea ce m-a frapat la tatăl meu a fost o anumită specie de aroganţă. El venea dintr-o ţară săracă şi când indivizi bogaţi îl invitau undeva, el avea impresia că le face un favor prin faptul că se ducea să-i vadă. Am moştenit, cu siguranţă, această aroganţă puternică, acest orgoliu. Dar tatăl meu mi-a spus că e mulţumit de mine. În tinereţea mea, ce mi-a rămas întipărită a fost reticenţa fizică pe care tatăl meu o manifesta faţă de grupuri. Cu siguranţă, am moştenit şi asta. (…) Mi se pare că în Harta şi teritoriul am cam exagerat. Am făcut din tatăl lui Jed o fiinţă iresponsabilă, din punct de vedere profesional (…)”

„Harta şi teritoriul este romanul meu cel mai melancolic tocmai din pricina relaţiei dintre tată şi fiu. Incompetenţa sentimentală a personajelor masculine se regăseşte în toate cărţile mele. Iubirea rămâne singurul lux şi un fenomen foarte bizar, mai ales în cazul femeilor. Bărbaţii sunt mai obiectivi: ei iubesc frumuseţea, calităţile fizice. Femeile sunt purtate de o optică mai pasională. (…) Când am scris Harta şi teritoriul mi-era frig. Aveam probleme cu încălzirea, de unde importanţa apei calde din primele pagini ale romanului. Şi, apoi, am fost trist. Fără îndoială, pentru că mă gândeam mult la caracterul iremediabil al bătrâneţii. Tristeţe şi frig. Dar asta îţi permite, de asemenea, să faci pe caraghiosul, chiar dacă apăsat de melancolie.”

„În Franţa, la ora actuală, e plin de turişti chinezi. Luxul e să te măriţi într-un castel de pe Loire, iar vârful e să îl chemi pe Alain Delon să te ţină de mână. Da, se pare că îl putem închiria pe Alain Delon…”

„Am vrut să merg la Zurich pentru a scrie scena de eutanasiere a tatălui lui Jed, care, în roman, se petrece în oraşul ăsta, dar, într-un final, am anulat totul pentru că mi-am spus că, dacă realitatea se arată inferitoară faţă de ceea ce am început eu să-mi imaginez, ar fi deranjant. Iată ce am de spus în privinţa raportului meu cu realismul!”

[Reporter: În Harta şi teritoriul nu există scene de sex. A fost o decizie intenţionată?] Am avut o experienţă penibilă cu personajul Valérie din romanul Platforma, un roman foarte sexual, aspect care a ruinat complet romanul. (…) În Platforma, am lăsat-o pe Valérie să domine, motiv pentru care romanul ăsta mă enervează, chiar dacă are calităţi.”

„Poezia o păstrez pentru bătrâneţe. La filme nu mă uit. Prea multe minciuni.”

Despre Harta şi teritoriul, Houellebecq încheie: „Harta şi teritoriul va fi probabil ultima mea carte. Harta şi teritoriul este şi un roman despre asta, despre bătrâneţe, despre sfârşit.”

[Fragmentele de mai sus îi aparţin lui Michel Houellebecq, şi sunt preluate, în traducere, din interviul acordat revistei Les Inrockuptibles (771), în 2010, anul apariţiei romanului Harta şi teritoriul. Imaginile sunt fotocopii din interviul care a ţinut coperta lunii septembrie din Les Inrocks]

Comentarii

comentarii