La moartea ICR, odată cu jalnicul și discutabilul „puci” uselist, între Institut și dl H.-R. Patapievici era un evident semn al egalității. Cam așa cum statul lui Ludovic al XIV-lea era Ludovic însuși, cu o diferență însă. ICR era sinonim cu dl Patapievici nu dintr-un acces de megalomanie a intelectualului nostru, ci pentru că instituția își trăia încă adolescența târzie, fiind în creștere, și într-o mare măsură încă dependentă de uluitorul fler administrativ al lui Patapievici. Niște oameni competenți, numiți de doar câțiva ani directori prin marile capitale ale lumii, în care România se dorea mai bine reprezentată cultural, abia apucaseră să-și facă un vad în mass media locului, să-și exerseze niște reflexe manageriale, să devină cunoscuți.

Ca o paranteză: simptomele acestei păcătoase „egalități” dintre om și instituție apar, deocamdată fără antidot, și în alte zone ale democraturii românești. Daniel Morar este însăși DNA. Codruta Kövesi este (a fost) icoana Parchetului General. Traian Băsescu a fost transformat cu minuție, de un excelent aparat propagandistic, în omul-providență de care depinde, nu-i așa, întreg succesul luptei anticorupție în România. Campania lui, cu ocazia referendumului din vară, pe acest sfert de adevăr s-a axat: de va fi demis Băsescu, adio Justiție în țară! Nu neg competența ante-numiților, a fiecăruia în postul pe care l-a ocupat sau îl ocupă, dar nu mă pot abține de la o constatare: dacă stăm atât de prost cu resursele umane și rămânem mereu la cheremul a cinci sau, hai, zece personaje din astea „mesianice”, e cam bai cu vaca, vorba țăranului! Mirosul de banane prăjite e mai pregnant ca oricând, iar speranța că ne-om desprinde și noi în viitorul apropiat de obiceiurile specifice unor tărâmuri sud-americane – tare vagă.

Dar să revenim. Nu o să intru în detalii tehnice. Toată lumea știe că ICR există și este vizibil doar de când rolul de cap limpede a fost „acoperit” de H.-R. Patapievici. Perspectivele oferite de conducerea actuală, de viziunea exprimată în limbajul din lemn de plop al sculer-matrițerului Andrei Marga-calorifer, sunt hilare. În general, nu sunt un mare fan al subvenționării din bani publici a oamenilor de cultură (aș crede mai degrabă în încurajarea susținerii private), dar regret enorm atunci când constat că o instituție culturală abia pusă pe roate, pe un traseu inteligent, e demolată mai întâi prin tăierea bugetului, suspendarea programelor inițiate, și apoi prin numirea unui neavenit, descălecat acolo cu un anunțat program de inspirație național-comunistă. Nu o să comentez nici rostul șezătorilor literare din varii capitale europene, plimbarea anumitor scriitori pe la lansări (se practică și-n alte state, mai ales în Franța, că-n SUA – exemplul meu favorit, de ultraliberal ce sunt – scriitorii au manageri privați), cazarea, premierea, întreținerea lor. Nici valoarea lor de creatori (cu toate că mie mulți dintre ei chiar nu-mi par niște talente ieșite din comun; iar dacă acestea ne sunt talentele de astăzi, din nou, e îngrijorător). Pe Philip Roth, eu l-am întâlnit în Lettre Internationale mai întâi, și apoi pe raftul librăriei, nu la o șezătoare. Nu am nevoie să văd în carne și oase un scriitor ca să mă apuc să-l citesc sau ca să mă excite cultural, ca pe diversele țoape literare…

La fel, nu văd deloc folosul să facem din Mircea Cărtărescu noul nostru Mihai Eminescu național, în sensul mitizării domniei sale până la un nivel la care intervine ridicolul. Ne purtăm cu și vorbim de M.C. în termeni cvasi-arheologici, ce zic eu arheologici, parcă am discuta de moaște sfinte, nu de o persoană vie, supusă erorilor, umorilor și capriciilor talentului. Dar pot recunoaște că ne stă în sânge asta. Tentația gonflării cu accente megalomaniace a câte unei personalități (politice sau culturale) merge în pereche cu sadismul execuției sale publice de mai târziu. Îl pomenesc aici pe reputatul scriitor numai pentru că numele său a fost târât zilele trecute, tot legat de ICR, în zoaiele unei noi campanii furibunde de denigrare în presa băștinașă. Personal, singurul lucru pe care pot să i-l reproșez este susținerea oarbă, până la un punct delirantă, sfidând orice evidență, descalificantă pentru un intelectual cu simț critic, a președintelui Băsescu. Dar asta chiar nu are a face cu geniul, ci cu caracterul. Ori poate nu sunt eu în stare să pricep cum devine treaba cu amorul politic, eu neavând idoli în nici o guvernare autohtonă.

O să închei în aceeași notă ce lasă loc polemicilor și contestațiilor (sper, civilizate). Și voi spune că eu nu am avut ocazia să remarc dacă H.-R.P. a abuzat politic de funcția deținută. Indubitabil, s-a dovedit a fi fost un administrator impecabil. Acuma, că a omis, voit sau nevoit, să trimită în excursie pe la NY sau Paris o mână de frustrați care, în tot timpul ăsta, musteau de cultură și noi nu-i știam, puțin îmi pasă. Pe cei mai mulți dintre cei merituoși pot spune că i-a făcut cunoscuți, traduși, a umplut lumea civilizată cu prețioasele lor autografe. Iar dl Patapievici, să ne înțelegem, a fost pus de USL să „plătească” în vară (știți, manevra oligofrenă, pontistă, cu trecerea ICR de sub tutela prezidențială la Parlament), nu pentru că ar fi construit un Institut politizat, pedelizat, sau pentru că și-ar fi „aranjat” familia în posturi-cheie (cum procedează toți ceilalți demnitari).

Nu, Patapievici a „plătit”, pe nedrept, pentru propaganda probăsesciană (da, îmi asum termenul propagandă, vă invit să luați la mână arhiva ziarului) purtată în paginile cotidianului EVZ – uneori fățișă, ploconitoare, alteori subtilă, prin omisiune, dusă tot în contra evidențelor (ca-n cazurile lui M.C. și M. Mihăieș), aproape isterică uneori, de cele mai multe ori dezamăgitoare pentru un ins cu presupusa luciditate și bagajul cultural ale dumnealui. Dar pentru atâta lucru, nu execuți un om valoros. Desigur, o răzbunare „politică” prostească, primitivă, pentru opiniile usturătoare, unilaterale, consecvent antipesedist-peneliste, ale persoanei private Horia-Roman Patapievici. Filosoful a fost „mazilit” de USL pentru delict de opinie. Iar de mine, din sufletul meu de fost admirator al dumisale, pentru delict de minciună prin omisiune.

Cu Andrei Marga ne va fi mai „simplu” – ICR moare. Ne mai trebuie doar un epitaf concis pentru ICR, din câte articole au apărut pe subiectul ăsta în presă, o să încropim cumva unul. Și apoi, putem demola mai departe puținele lucruri bune clădite în cei peste douăzeci de ani trecuți degeaba.

Comentarii

comentarii