(Parabolă: -15 grade C, dimineaţă [„nu suport viaţa la 8 a.m.”], ulcior, nechef; nu văd la 1 metru depărtare [bagă ceaţă, bagă miopie, bagă fără ochelari], dar tot am să cunosc fericirea în această zi: voi şti să traduc în franceză, din cap, cuvântul „simbrie” [ce trist; ce-a ajuns şi fericirea]; am să urc pe la Institutul de Speologie, cineva mă va întreba, scuză-mă, e zi sau noapte, nu voi avea timp să-i răspund, căci trebuie să mă educ ca spartanii, trebuie să îl las să-şi vândă în continuare cofragul de cercei, pe lumea asta se cade să existe şi bărbaţi care să vândă cercei artizanali pentru femei; săpând cu picioarele prin brazdele albe ale postului de Crăciun, mă va lua frigul de oase, cu impresia unei „morţi prin surprindere”; voi tremura de frig, cu toate că!, pe stradă, pot fi ochit oricând de-un braconier, bat prea mult a urs polar; mă voi uita în dreapta mâinii stângi, în stânga susului de jos, de unde vine frigul ăsta, fetiţo cu chibrituri, hai, nu mă lăsa?! ca orice bărbat care a învăţat foarte multe lucruri bărbăteşti din Esquire, voi coborî ochii întru zona zoster, prohabul, futai de pomină, ce să vezi, şliţul crăpat până la călcâie.)

Ce aţi citit mai sus trebuie să fie începutul unui articol pe care mi-l planificasem în agendă şi în calendarul expirat de la bucătărie pentru ieri, dar, cum lunea este cea mai tristă zi din săptămână şi cum dădusem şi peste plânsetul Simone Weil-ian al unei domnişoare pe Facebook (De ce persoanele la care te aştepţi cel mai puţin te dezamăgesc cel mai mult……………………………………………………?) [mor după punctele de suspensie în exces; ce bine că am Blackberry], nu m-am mai putut concentra la nimic, a trebuit să cer un tub de glucoză, tensiunea mi-o luase înspre prohab, era ceva de-o imoralitate vaticană să mai lucrez sau să mă prefac că lucrez – căci, dacă faceam asta, însemna că nu-mi pasă de ceilalţi, nu, nu, îmi doream să-mi pese de ceilalţi, să fiu alături de ea. Deci nu am făcut nimic toată ziua. M-am gândit cum aş putea-o ajuta, iar la sfârşitul zilei i-am urlat pe contul de Facebook: „Nu am cum să te ajut, nu-mi mai complica viaţa! Lasă-mă şi pe mine să trăiesc!” În timp ce scriu articolul ăsta, nu v-am spus, în faţa ochilor voştri care sclipesc digital, se petrecere o revoluţie fără dezvirginări: în timp ce scriu articolul ăsta, pe telefonul mobil, urc alert nişte scări, mă împiedic de oameni şi de borduri (dar voinţa asta face totul), mă îndrept înspre conul meu inversat de lumină, Banca Comercială Română, am mișcările unei găini fugărite de decapitare, fac jogging-journalism!

Da, nu veţi ghici niciodată ce m-a împins să inventez acest concept de jurnalism (o nouă practică), care aruncă de pe-o stâncă, de „să deie” cu capu’, vita contemplativa, punând coroana cu spini (supreme crown) pe vita activa. Jogging-journalism e printre cele mai caterincă chestii pe care le-am inventat şi, la recordu’ de invenţii, nu mă bate nici Edison (credeţi sau nu, nu am timp, timp şi, din nou, timp, să mă duc să le înregistrez la OSIM; şi aş fi, oricum, prea putred de bogat ca să mai fiu inclus în categoria „bogaţilor”; aş fi o chestie care n-ar avea priză la oamenii cu bani, şi cât de fraier să fii să ratezi asta?). Hai să fac puţină vâlvă internaţională, şi iată-mă intrând imperceptibil în REM. Dar nu asta e originea lumii, originea lumii este femeia. Jogging-journalism a izbăvit de sub cataracta întunecoasă a raţiunii (şi, cu acest prilej unic prin configuraţie, vă îndemn şi pe voi să vă schimbaţi viaţa, aveţi cel puţin o problemă care vă fute viaţa) din cauza sau datorită femeii (niciodată nu ştii sigur). Stăteam şi mă gândeam (aşa-i?), teoretizam nişte futaiuri legate de democraţie, amor şi arhive naţionale, şi iarăşi s-a-ntâmplat să fiu înspăimântat, în virtualitate. Gura mea, printre cusături de aur turcesc, îmi transmitea, la distanţă de-un vrej de fasole: poate că teorema o să fie percepută drept misoginism! Zău, am ajuns să mă pun la îndoială, să mă asigur de calitatea aşternutului, să citesc ingredientele de pe punga de pâine. Barcelona a câştigat: nu-mi mai amintesc cât atârna la cântar acea boabă, nu mai am nici un reper al fostelor gânduri. Pentru că am făcut un raport cu femeia, am izolat acel uraniu teoretic de orice contact cu sistemul nervos. Vorba bunicii mele, aş plânge, da’ nu pot.

Pun sub linie de fracţie binele femeii (numele meu poate dăuna binelui feminin). Îmi împart fiinţa cu binele femeii şi, în urmă, rămâne binele femeii. Din binele femeii nu poate ieşi o corcitură. Nu am rasă, pot cel mult să port de grijă. Au presupus oare femeile că Republica a fost schiţată de un „mitocan” pornind de la un trup de femeie? Că totul a fost clădit sub calculul suportabilităţii feminine? Ştiu oare femeile că, de fapt, ele sunt liberul nostru arbitru? Stau la semafor, îmi aştept aprobarea de a traversa strada Futerii, două tipe îmi ţin companie, cu generozitate sătească. Le spun ceva de Cărtărescu, ţeapă, dragul meu, l-au avut deja ca profesor, scriu o literă la 30 de secunde, puteţi număra fiecare literă. Eu o iau la dreapta, ele la stânga, contradicţia ideală. Devin atent la conversaţia telefonică, ca-ntre femei, pe lângă care trec: Tuuu, ratata aia??? Jogging-journalism nu are legătură cu Samsung – Notează-ţi ideile din mers, cu primul roman scris prin SMS de japonezi sau cu Adormirea Maicii Domnului pe live-blogging, jogging-journalism este escapadă în necunoscut: nu-ţi lasă timp să analizezi dacă ce spui ţine sau nu de misoginism, capeţi acea naturaleţea din Zgomotul şi furia, eşti omul din mulţime, nu-ţi mai cumperi Activia cu 49 de bani reducere, recompui cu picioarele şi mintea tragoedia „Eu acolo, tu aici”.

Hai c-am ajuns leoarcă la bancă.
Drumul a fost lung. Ne vedem la Antena 3.

Comentarii

comentarii