Are personalitatea unui „singur copil în familie”. A fost exmatriculată din şcoală pentru că citea constant, la clasă. Adoră să vorbească, de aceea nici nu s-a gândit prea mult dacă o face bine sau prost. Când era mică, ceea ce acum se numeşte public speaking (în limba română nu avem echivalent), atunci se numea „răspuns obraznic”. Dar, practic, admite ea, e acelaşi lucru. Lucrul pentru care, copil fiind, era pedepsită acasă şi primea note proaste la şcoală, a devenit lucrul pentru care, acum, este plătită şi lăudată. Toată viaţa şi-a dorit să facă asta. Ca oamenii să o întrebe de părerea ei personală.

Când a ajuns la New York, la 18 ani, a intrat într-un grup extraordinar de talkers (din nou, în limba română nu avem echivalent), compus doar din bărbaţi homosexuali, o audieţă, dispersată astăzi, care atunci avea un nivel înalt de connoisseurship. Făcându-şi un scurt autoportret, Fran Lebowitz mărturiseşte că nimeni din America nu a pierdut vremea mai mult decât ea. Nu are telefon, nu are Blackberry, nu are computer, altfel spus, nu posedă nici una dintre maşinăriile care permit oamenilor să nu se afle acolo unde sunt, de fapt. De aceea, ea se consideră una dintre puţinele persoane din New York care încă mai au „experienţa străzii”.

Fran Lebowitz ar închide societatea în care trăim astăzi în titlul „Colecţionarul orb şi alte povestiri”. Şi asta, pentru că, la un moment dat, se lansase în presă că cineva cumpărase un Picasso de 120 de milioane de dolari. Fran Lebowitz întrebase, bine, bine, dar care Picasso?; i se răspundea, păi Picasso-ul de „120 de milioane de dolari”. Fran se interesase de acest „colecţionar” şi aflase că este orb; şi această imagine, a „colecţionarului orb” este imaginea care, pentru ea, descrie cel mai potent timpurile pe care le trăim.

În ceea ce priveşte literatura, Fran crede că scriitorii trebuie să cunoască lucruri despre viaţă. Muzicienii, nu. În literatură, spune ea, nu există un echivalent al lui Mozart. Chiar dacă eşti extrem de talentat, trebuie să ştii lucruri pentru a începe să scrii. Este foarte probabil să nu înveţi nimic, ca scriitor, pe măsură ce avansezi în această meserie; unii sunt „pregătiţi” încă de la prima carte, cum este Philip Roth, alţii se specializează pe anumite tematici, cum ar fi cea a „tinereţii”, şi apoi, desigur, o dau în bară.

Întrebată la o conferinţă: „Credeţi că există vreo diferenţă, în literatură, între bărbat şi femeie?”, Fran răspunde, „Chiar şi la telefon există o diferenţă între bărbat şi femeie; cred că ce e important e ca scriitorii să adopte o voce adevărată, vocea lor proprie, şi asta numai dacă sunt scriitori al dracului de buni. (…) Problema e că prea mulţi oameni scriu cărţi şi atât. Sunt prea multe cărţi, cărţile sunt groaznice, iar asta se întâmplă pentru că aţi fost învăţaţi să aveţi stimă de sine. Şi aveţi atât de multă stimă de sine, încât, v-aţi gândit, ştii, n-ar trebui să ţin gândurile astea doar pentru mine, ar trebui să le împărtăşesc lumii.”

S-a mutat în New York ca să scape de vecinii băgăcioşi, figură clasică a oraşelor mici. Oamenii, în general, migrează înspre oraşele mari ca să facă ceea ce vor. Chiar dacă ceea ce vor să facă este doar să se plimbe pe stradă, fără ca cineva să sune acasă, „Vezi că l-am văzut pe Joe plimbându-se pe stradă.” A început să scrie pentru revista Interview (fondată de Warhol), prin anii 1970. Când şi-a publicat prima carte, o carte de eseuri asupra societăţii, Metropolitan Life, avea 27 de ani. Toată America îi cumpărase cartea.

În ultimii treizeci de ani, remarcă Fran, avem prea multă democraţie în cultură şi prea puţină democraţie în societate. Ea nu vede nici un motiv pentru care democraţia ar avea ce căuta în cultură. Pentru Fran, cultura trebuie creată de o aristocraţie naturală de talente, care nu vizează o anumită rasă sau religie, ci o întrebare simplă, Cât de bun eşti la chestia asta? În ceea ce priveşte ştirile, pare-se că lumea a uitat ce înseamnă o ştire. Iată ce obişnuiau să fie ştirile, aminteşte Fran: informaţie. „Acum, orice articol din New York Times începe aşa: Pe un drum muntos din Afganistan… De genul, citeşti trei paragrafe până ajungi la o bombă a explodat în Afganistan. Bomba este informaţia; pe un drum muntos din Afganistan este simplă scriitură.”

Cât despre New York-ul din anii 1970, Fran îl vede, în comparaţie, mai puţin plictisitor, şi asta pentru că puteai fuma. Dacă eşti fumător, spune ea, indiferent cât de plictisitor poate fi, măcar fumezi. (…) Fumatul este privit astăzi ca o „decădere morală”. Tot ceea ce se spune acum despre fumat, se spunea, mai demult, despre homosexualitate (nu ai voie să stai în preajma copiilor, etc.). Barurile de gay erau ilegale în anii 1970, dar măcar puteai să fumezi în ele. Acum, barurile de gay au terase, au parcări, dar, culmea, trebuie să ieşi afară ca să fumezi. Se înţelege, Fran este o fumătoare înrăită.

Do I think gay marriage is progress? Are you kiddin’ me? Like, this was one of the good things about being gay. Like, I am stunned that the two greatest desires of people involved in gay rights movements is gay marriage and gays in the millitary. Really?! (…) I mean, people used to pretend to be gay to get out of going in to the army.

Urmăriţi, aşadar, documentarul Public Speaking, regizat de Martin Scorsese. Fran Lebowitz este un model de gândire, jurnalism, viaţă, carieră, femeie şi ce mai vreţi voi. Fran Lebowitz este Femeia.

Comentarii

comentarii